Erinnerungen (45) an meinen Vater und seinen pathetischen königstreuen Leitartikel

Im Sommer 1940 war Rumäniens faschistische Eiserne Garde erstmals an der Regierung beteiligt. Am 3. September versuchte sie dann, gegen König Carol II. zu putschen, der zu seiner Verteidigung am folgenden Tag General Ion Antonescu zum Ministerpräsidenten mit diktatorischer Vollmacht ernannte. Antonescu verbündete sich mit der Eisernen Garde und zwang den König zum Rücktritt und ins Exil. Sein 18-jähriger Sohn Mihai I. folgte ihm auf den Thron.

Das politische Klima verschärfte sich weiterhin drastisch. Die Eiserne Garde, die bereits seit Jahren auch vor politischen Morden nicht zurückgeschreckt war, steigerte sich in ihrem Blutrausch und startete Pogrome und eine Mordserie, der auch Nicolae Iorga zum Opfer fiel. Sicherheitshalber war der von der Eisernen Garde bedrohte Direktor der Bukarester Tageszeitung „Curentul“, Pamfil Șeicaru (46), zu seinem Schutz von Benito Mussolini nach Italien eingeladen worden. Mein damals gerade mal 28-jähriger Vater Ion Popa vertrat ihn derweil. Vom 21. bis 23. Januar versuchten die sogenannten Legionäre der Eisernen Garde dann, die Macht zu übernehmen und gegen Antonescu zu putschen. Wenige Tage vorher, am 18. Januar 1941, veröffentlichte mein Vater den heute unangenehm pathetisch wie nationalistisch klingenden Leitartikel „Regele şi ţara lui“ („Der König und sein Land“) auf der Titelseite des „Curentul“:

„Un prinţ prin ţara Lui. Astfel se intitulează lucrarea d-lui Ion Conea, fostul profesor de geografie al Marelui Voevod de Alba-Iulia. 

Plaiurile pandurului Tudor, munţii spre semeţia cărora urcă potecile înguste, cari au călăuzit odinioară paşii nefericitului Avram Iancu, limanurile unde a durat cetăţi Ştefan Vodă al Moldovei, altarele în faţa cărora supuşi au murmurat imn de slavă atâţia Domni victorioşi în războaele purtate pentru apărarea moşiei străbune, ţinuturi de podgorie - belşug şi bună voe - toate, alături de monumentele istorice, cari stau mărturie de netăgăduit a nobleţei noastre rasiale, au însemnat lecţia vie şi legământul pentru mâine al Regelui Mihai I. 

O tinereţe împletită din suferinţă şi demnitate, o dragoste toarsă din firul fin al viitorului şi o înţelepciune zăgăzuită între adânca înţelegere şi impresionanta disciplină a şcolarului, au fost darurile Prinţului când ţara Lui L-a vrut Domn. 

In cele mai grele ceasuri din istoria acestui necăjit popor, la răscruce de vremuri, când făuritorii unei noui lumi angajează în luptă forţe cu putere de legendă, simbol al dreptăţii cauzei noastre şi chezăşie de victorie stă Regele Mihai I. 

Desprins din mintea fiecărui român, icoana Lui e în armură, ea viteaz, iubitor de ţară şi larg înţelegător al poporului Său, ea Domn, şef de oaste niciodată învins. Gloria Lui, e gloria ce I-o visăm cu toţii.

Speranţele noastre se leagă de speranţele Lui, cum se leagă pruncul de gâtul mamei. După furtună, apele se liniştesc, cerul se luminează, pădurea-şi modulează freamătul şi totul reintră în normal, ca mai ’nainte.

Când soldatul lasă puşca, mâna lui va purta sapa, iar în locul tunului, plugul va răsturna brazda, mereu dătătoare de viaţă nouă. 

Atunci Regele de azi îşi va privi mândru ţara Lui, ca Prinţul de eri.

O ţară de munte şi de şes, de dealuri şi de ape, o simfonie perfectă. una ca formă şi viaţă.

N'a fost luminiş de codru, unde Voevodul şi colegii Săi să nu poposească împreună cu profesorii, să adune şi să-şi împărtăşească fericirea că aceasta-i ţara lor şi nu alta. Iar Regele cunoaşte ţara de atunci şi peste ea va domni.

„Din primii ani de şcoală, copil, a avut ţara adusă acasă“, - spune d. Ion Conea în prefaţa minunatei sale cărţi - întrupată pe provincii, pe strate sociale, ba şi pe naţionalităţi - în colegii de clasă al căror număr a suit uneori la doisprezece. Iar excursiile şi şcoala pe teren, la fiecare sfârşit de an, au fost o continuă aplicare la realităţile patriei, pe care astfel a cunoscut-o în tot ce are ea mai de valoare şi mai caracteristic. A fost în toate acele locuri, care „te invită să reflectezi cel mai mult asupra istoriei“ şi Şi-a purtat privirile peste toate acele orizonturi peste care şi le-au purtat Decebal şi toţi marii Lui înaintaşi făuritori pe ale lor; a cunoscut pas cu pas ţara peste care va domni şi despre care S'a convins că, la fel cu Galia lui Camille Jullian, e aşa fel construită încât ea „nu poate fi rezultatul întâmplării oarbe; ci că, dimpotrivă, aşa fel este zidită, încât pare opera unui zeu, un edificiu clădit de o providenţă". S'a convins Insuşi că Ţara Lui este ca şi Galia: „un organism construit după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente“ (Strabo).

Şi iată ce ne invată pentru această ţară Vicarul Haţegului Ştefan Moldovan în „Foaia pentru minte, anima şi litteratura“ din 26 Septembrie 1853:

„Inchipuiţi-vă acum, cari pe această ţeară călătoriţi, cum că aceasta toate stau în sus, în primeva lor frumuseţe, înnaintea ochilor voştri - şi apoi recugeţati ce însemnează a avea patrie şi pentru ea a trăi şi a jertfi toate, apoi priviţi cum strămoşii noştri – pe cari azi mintea întunecată a strănepoţilor îi numeşte Urieşi“ - cu braţ înnalt s’au nevoit a eternă numele său prin clădiri măreţe şi strălucite, cum ei, puţin timp vieţuind, au rămas nemuritori în ostenelile sale, şi apoi căutaţi la dânşii şi vedeţi cum pentru apărarea patriei sale, sub noianul barbarilor cu arma în mână se sting sub dărâmăturile ostenelilor sale, şi strigaţi: „O cât de dulce este pentru patrie a muri!“

Ţara plânsă şi cântată de Nicolae Bălcescu şi Alecu Russo - unul aşteptând sfârşitul departe peste hotare, iar celălalt depănând din caerul vremii închis la mănăstire în ţara Vrancei – o purtăm toţi întreagă în suflet.

Cartea d-lui Ion Conea, profesorul de geografie al Măriei Sale este astăzi cartea neamului.

– „Am mers“, – scrie d-sa – „în Zarand şi am făcut, în sfârşit, la capătul celor două săptămâni de carte pe teren, cel din urmă popas la cetăţile dace – sarmisegetuzele – din munţii Orăştiei: un stol de muncele care au purtat cândva pe frunte, fiecare, coroana unei cetăţi dace. In fund departe, spre inima muntelui, se vedea - ca şi de pe Băleea, - spatele culmii Muncelului, pe versantul de sud al căreia, scăldată în soare, se înnălţa pe vremuri Sarmisegetuza lui Buerebista si a lui Decebal. După lectia de popor si de pământ românesc făcută aici, Augustul nostru şcolar mărturisea, la coborârea de pe „Cetăţuia“, colegilor Săi, dându-Şi părerea: „să stiţi voi că nicăiri nu este mai interesant ca aici“.

Aşa s'au adaos în mintea de copil, pe rând, imaginele ţărilor celor mici din vechime, care s'au topit pe rând una într'alta, spre a da astăzi Ţara cea mare şi unică“.

„Astăvară, în celălalt triplex confinium carpatic, lângă hotarul de miazănoapta, a străbătut pasul Mestecănisului, din ţara Câmpulungului lui Cantemir în aceea a Dornelor, marea cetate internă „leagăn de veche viaţă românească în inimă de munţi” cum stă scris în caetul de note al Măriei Sale. A mers apoi din Dorna spre miază-noapte, pe valea de aur a Bistriţei până în pasul Prislopului, sus, şi a făcut acolo popas de lecţie poate în acelaş loc în care, pornind la descălecarea Moldovei, s’au oprit să odihnească Dragoş şi Bogdan... A mers la stâna din Prislop, a fotografiat-o de zeci de ori, a stat de vorbă cu păcurarii, i-a cinstit şi le-a gustat din produsele laptelui”. 

Regele şi ţara Lui. 

Dragostea poporului nu se împarte, ea se revarsă cu aceeaşi căldură şi intensitate şi pentru Rege şi pentru ţară.“

(Übersetzung folgt.)