Fundsachen (31): Süßer Vogel Jugend

Anfang der sechziger Jahre, wohl in Rimini.

Mit meinem Großvater Ion „Ionel“ Dragu aka Ioan Dragu aka Ionel Drăgescu aka Jean Dragu und meinem Onkel Jean „Țuți“ Dragesco auf dem Puy de Dôme.
(Von mir verdeckt möglicherweise meine Mutter Florica Popa.)

Mit meinem Großvater Ion Dragu und meinem Bruder Dinu Popa im August 1975 in Vichy.

Corps de Ballet (17): Renée „Zizi“ Jeanmaire & Roger Fenonjois

Renée Jeanmaire (später als Zizi Jeanmaire weltberühmt) mit 
Roger Fenonjois für das Ballet de l'Opéra de Paris im April 1943.

Fundsachen (30): Alexandru Vaida-Voevod

Pentru observator e o intensă voluptate intelectuală să contemple pe uimitorul grafic al unei feţe deosebite, seria mişcărilor sufleteşti multiple şi diverse, deja trăite, care alcătuesc eul viu al fiinţei, conştiinţa ei intimă şi ritmul evolutiv al soartei ei în lume.
E în faţa lui Alexandru Vaida-Voevod contrastul aspru a două nuanţe care dau toată frumuseţea şi tot inţelesul sufletesc al personalităţii sale: claritatea pielei, negrul ochilor, împleteala de alb şi negru a părului şi mustăţilor. Tonurile acestea, cari accentuiază contrastul prin însăşi matitatea lor, fac în fizionomia luptătorului ardelean lumina şi umbra energiei inteligente. Cercetaţi amănuntele: O frunte palidă, curată, largă, o frunte plină de frumuseţe statuară, de forţă, sub a cărei concizie liniară ghiceşti puterea ambiţiei latente. Ideea dominantă sub fruntea aceasta va fi totdeauna mai puţin una de guvernământ cât una de răsvrătire, prin virtutea pasiunei care face să acţioneze această redutabilă forţă combativă.
Părul bogat şi dat pe spate e plantat puternic ca o nouă dovadă a vigoarei fizice care complectează pe cea morală. Proeminenţele arcadelor osoase mărturisesc gustul şi simţul înnăscut al euritmiei artistice în general.
Sprâncenele rigide, grele, regulat trase şi foarte apropiate de ochi, arată un caracter imperios, cu bază de mândrie concentrată, de autoritarism şi totuşi de bunătate impulsivă. Jocul acestor sprâncene spune el singur toată voinţa tăinuită a lui Al. Vaida-Voevod, o voinţă de ingeniozitate stăruitoare. Ochii de un negru nepătruns peste care pleoapele se lasă uşor spre a se ascunde mai bine expresia lor, par a închide ca o apă adâncă, fără reflecte, marile viziuni ale vremurilor de bravadă dârză şi temerară din Parlamentul maghiar. Ei ard cu o flacără lăuntrică sub geamul ochelarilor cu ramă al căror lanţ fin se prinde de ureche. Citeşti in privirea lor caldă o sinceritate şi o lealitate puţin comune.
Nasul, drept, larg uşor umflat spre vârf şi lateral, are ceva felin, ca mărturia unei ardori greu înfrânată, dar al unei ardori de ordin moral. Mustaţa grea, puternică, ca cele din basoreliefurile dace, încadrează minunat o gură voluptoasă, de desemn, precis şi regulat, deschizându-se într'un uşor rictus de diletantism lacom şi mângâietor. E gura ironică, şi poftitoare a celui care iubeşte cuvintele frumoasă şi mâncărurile fine. Bărbia rotundă domină gâtul puternic, muschiulos, cu mişcări ce arată o vigoare tinerească greu de epuizat.
Dacă trăsăturile lui au o proporţie care satisface ochiul, ansamblul persoanei lui atrage printr'o francă expresie de îndrăsneală voioasă, de vigoare fină, de autoritate inteligentă.
Alexandru Vaida-Voevod este făcut pentru public, pentru a fi văzut şi ascultat. Cugetarea sa fiind de rasă parlamentară, are fraze de mare alură, sonore, pe care le mlădiază cu gesturi rotunzite sau le sincopează cu gesturi tăetoare, sub accentuarea-i ardelenească atât de personală. Are, cum s'ar zice, darurile fizice ale elocinţii; faţa plăcută şi expresivă, căldura glasului, gestul care colorează şi fortifică vorba şi care, prin varietatea-i animată, e ca un al doilea glas.
Mare iubitor de „causeries“ fin spirituale, în care dovedeşte o memorie nesecată, surãde atunci incontinuu, ca în faţa unor femei, cu ochii închişi pe jumătate.
(De altfel, socot că are un suflet arzător epicurian şi că ar parafraza cu dragă inimă, în atmosfera aţâţătoare a unui salon, amabila reflecţie inspirată nu ştiu cărui politician de către curtenirile-i femenine: „nu există femei urâte; există numai femei ce nu ştiu să fie frumoase“).
E un colecţionar de amintiri de lucruri studiate, văzute sau trăite, în serviciul cărora pune o verbalitate povestitoare plină de vioiciune, de precizie, de flexibilitate.
Cu elocinţă adevărată şi persuasivă cu oarecare putere de seducţiune faţă de cei ce-l apropie, având uneori din acele scântei ce pot inflăcăra o adunare, cu emoţii generoase ce străbat atmosfera rărită şi sărăcită a intereselor slăbănoage şi a patimilor politice, cu un curaj sigur de el însuşi, cu o apreciabilă prezentă de spirit, cu principii ordonate legate sincer de dragostea libertăţii în ciuda unor butade oratorice revoluţionare, cu o reputaţie pură, iubitor al stilului mare şi decorum-ului social, arătând câte odată încăpăţinări bine gândite şi ades îndârjiri adânc simţite, cu iniţiativă şi dibăcie in viaţa practică. Al. Vaida-Voevod datoreşte echilibrului exact al diferitelor sale însuşiri o personalitate puţin comună. Energia-i tenace de luptător îndrăsneţ şi leal a fost admirată chiar de adversarii lui din Parlamentul maghiar de eri, dela faimosul „ţine minte“ de acum 20 de ani, la declaraţia din 18 Noembrie 1918. Mai sincer ca marea majoritate a oamenilor politici, dispreţuind meschinele ipocrizii, nu refuză nici-o explicaţie, nu se dă înapoi dela nici-o frază lămuritoare.
Raisonneur-ul acesta pasionat învăluit în mantie avantajoasă de hidalgo, care în faţa unei ameninţări, unui cuvânt vexator sau aţâţâtor, unei rezistenţe nebănuite, se cabrează. e un impenitent provocator de furtuni. Spiritu-i viu, perspicace, judecata-i dreaptă, sinceritatea-i satornică, temperamentu-i combativ, biciuesc cu o delectare aproape sadică lãncezelile şi platitudinile politicei curente.
Dumnezeu nu-i ca autorii dramatici, cari creiază rolurile pentru actori, el creiază actorii pentru roluri. Iată de ce a făcut succesiv din Al. Vaida-Voevod – medicul şi proprietarul rural – beneficiarul moral pentru cauza românească al audienţelor tainice dela arhiducele Franz-Ferdinand, negociatorul cu partidele politice din Ungaria şi fruntaşii politici din România, porte-parole al autonomiei ardelene în Parlamentul maghiar, apoi şef al celui de al doilea guvern al României întregite.
In gesturile, atitudinele şi rostirile sale din ultimii opt ani, Al. Vaida-Voevod a îndreptăţit afirmarea că există în existentele oamenilor de Stat o criză de acţiune comparabilă cu criza credinţelor la un gânditor. E ora decisivă sau, cum zic Englezii, „punctul turnant“ al vieţii. Al. Vaida-Voevod a presimţit criza. De aceea a dat cuvântului său, spre a goni obsesiunea, toată capacitatea-i de sfidare. Şi a trecut, din nou, cu mişcări fireşti, nepregătite, pe banca ministerială.
ION DRAGU

Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929 (Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)

Fundsachen (29): Ion Mihalache

Pentru mulţi încă, ţăranul continuă a fi elementul rebel progresului, cel rămas asemănător rustrului Frigian care se îndeletnicea, acum 3000 de ani, să sgârie pământul cu un fier înfipt într'un băţ, cel care din religie nu înţelege decât traficul pedepsii şi păcatului, din politică nu admite decât precupeţirea votului în favoarea celui ce se ocupă de interesele-i imediate, din familie face o echipă de servitori fără plată cu complicitatea legii ce-i îngăduie să le exploateze în voie slăbiciunea, din civilizaţie alege alcoolul, –cel care respectă pe cel tare şi sdrobeşte pe cel plăpînd, se teme de bogat şi urăşte pe sărac, cel ce face din fiecare clipă a vieţii lui o crimă naivă împotriva frumosului, rustrul ce alcătuie massa corpului electoral. Alţii se mulţumesc să judece cu o asprime fugară liniştea posacă şi resemnarea greoaie a plugarilor. Sunt unii însă, intimişti ai peisagiului, vieţii, sufletului rustic cari, aşa cum iubesc glia cu o dragoste dură şi filială ca de păzitori de vite, văd în ţăran marea rezervă reîmprospătătoare a forţelor active ale naţiei.
Pentru aceştia, Ion Mihalache nu e altceva decât făranul, simplul, rusticul cetăţean adaptat vremurilor nouă. ridicat în faţa spiritului de perversă trândăvie a oraşului, predicatorul din tranşeele de acum zece ani al dogmei politice ţărăniste, ale cărui cuvinte cădeau în sufletele ostăşeşti ca neîncetate crăci, uscate sau verzi, pe o movilă de jăratec, al cărui spirit se învâlvora puternic, uneori în flăcări inalte şi clare, alteori în vârtejuri obscure de fumuri uruitoare.
Zece ani de luptă politică aprigă cad greu în cumpăna vieţii de conducător de partid postbelic. Pentru un om politic nou, zece ani pot însemna o întreagă evoluţie transformistă. Pentru ţăranul Ion Mihalache, anii aceştia au fost un prilej de învăţământ sortit să-i fixeze atitudinea. Plebeul acesta săltat brusc intr'un fotoliu ministerial a putut vedea cu ochii lui ageri, a putut judeca cu mintea lui isteaţă, că partidele au atâtea lucruri detestabile: sentimentul personal, vederea ambiţioasă, gândul egoist, ideea de sine însuşi şi de ai săi prevalând totdeauna în mijlocul marilor şi permanentelor interese ale ţării: dar că e, în fondul partidelor şi ceva respectabil, pe care trebue să-l asculţi; e credinţa în principii, fidelitatea faţă de doctrine, fermitatea în convingerile legal formate. Aceasta a îngăduit învăţătorului din Topoloveni ca, în vreme ce şlefuia ceeace se cuvenise să asimileze ca cunoştinţe, să câştige ca rutină, să fixeze ca atitudine, – nu numai să rămână purtătorul de iţari sub camaşa fluturând ca un semn de raliere, ci să păstreze, aproape in toate manifestările lui, acel neînvins „goût du terroir“ pe care îl complectează aspectu-i fizic.
Capu-i viril, cu osatură accentuată, cu coafură de plutonier-major de jandarmi, cu mustăţi de notar rural, e tipic „dela ţară“. Fruntea-i este, în indicatorul fiziognomonic socotită ca arătând ordine şi claritate în complexitate şi ca atare fiind atribuită celor ce dăinuiesc sub semnul geniului politic. Ochii banali, la prima vedere, par, în clipele de meditaţie, sceptici şi avizaţi, voalaţi ca de un soi de bunătate ce pare a fi devenit timidă, dacă nu neîncrezătoare, pentrucă a fost ades decepţionată şi jicnită, amestecând uneori ironia cu paşnica melancolie ca la toţi cei' cari, o bună bucată de vreme, au simţit spinii vieţii. Când Ion Mihalache vorbeşte la tribună însă, ochii aceştia aruncă priviri ce cad ca ghiare pe grumazii mulţimei ori sclipesc ca luciri de metal al cărui răsunet îl evocă glasul neted al oratorului. Nasu-i, cu rădăcină bine aşezată, cu creastă puternică, nu e nasul unui profitor, unui tezaurizator, ci al unui ambiţios care se simte tare şi vrea să'şi realizeze forţa, şi care, în acest scop merge drept înainte, dispreţuind meschinele făţărnicii. Bărbia, rotunzită dar osoasă, apoi gâtul solid aşezat, spun o activitate neîncetată, o putere combativă veşnic deşteaptă şi, mai mult încă, o forţă de inerţie aproape neînvinsă, putând fi opusă, la caz eventual, fie oamenilor, fie jocului potrivnic al soartei.
Muza politică, – dacă există aşa ceva, – se arată de preferinţă la fereastra unei cârciumi, în sala unei case de sfat ori pe balconul unei prefecturi. Ea e obişnuită cu idei teribil de simple şi cu cuvinte grozav de emfatice. Ion Mihalache se fereşte însă şi de locurile comune şi de sesquipedalia verba cari le exprimă; muza-i pedestră se complace în a traduce în limbagiu simplu idei subtile, supremă distincţie plebee ajunsă neputinţă aristocrată. N'are fraze încărcate, înbâcsite, în care gândul se ncurcă neavând curajul să taie firele care leagă ideea principală de o mulţime de idei secundare şi care o prelungesc astfel afară din ea însăşi. Glasu-i clar, metalic, se plimbă pe o scară de sunete foarte întinsă. La tribună e grav, dârz, lipsit de alte gesturi decât cele fireşti, dictate de zbuciumu-i sufletesc, folosind mai puţin decât s'ar crede brutalitatea ajunsă comună de când democraţia a prevalat, dar găsind cuvintele ascuţite ce sfredelesc pe adversar, necunoscând surâsul şi evitând ironia pe care asprimea atacurilor ar provoca-o prin contrast; s'ar zice că lealitatea firei sale face inutilă arma aceasta, una din cele mai redutabile arme ale tribunei. Când arta dispare, când inima vorbeşte, vâlvătaia unui elan face mai mult ca ironia. Sinceritatea de limbaj, mai ales când ea are accentele unui fin sentiment, când uneşte forţa ideii cu căldura mişcării, întrece efectele savante ale artistului în vorbe. Concis, raisonneur limpede, dispreţuind drumurile ocolite, Ion Mihalache merge drept la adversar pe care îl atacă cu fruntea.
Fermitatea de atitudine şi de alură a omului acesta de mică statură indică pe omul bine posedat de ideea lui. Viaţa sa politică are o frumoasă unitate; simţu-i drept a păstrat toată rigiditatea, toată acuitatea sa; are sentimentul viu al situaţiilor, are vederi îndrăsneţe cu groaza tuturor josniciilor. N'are lăudăroşenii dibace şi relaţii decorative, fiindcă, deşi ambiţios, e un modest. N'are fasoane insinuante, fiindcă spiritu-i robust se fereşte să se înămolească în făgaşurile sucite ale intrigii. Nu face curte nimănui, fiindcă are suficientă mândrie spre a socoti că n'are nevoe de protecţie. Politicos, extrem de cuviincios în raporturile cotidiane cu oameni politici, are clipe când pare un timid. ln fond, timiditatea e ades o manifestare a orgolului interior.
Democratului acesta fervent, patimile marei democraţii pizmaşe, îi sunt străine; poate fiindcă ştie că pasiunea politică, chiar sinceră, e totdeauna sofistă. Inteligenţa-i independentă, larg deschisă, arată un simţ realist, în acelaşi timp prudent şi îndrăsnet, de orânduire politică. Demonstrează neobosit adevăruri de bun simţ cari răstoarnă lesne raţionamentele adversare. E o însuşire ţărănească. Ca şi ţăranul muncitor şi încăpăţânat, e adânc pătruns de sentimentul dreptăţii. Nu se lasă înlănţuit de abstracţii.
Se zice că omul superior acţionează în virtutea unui instinct, că el îşi ia rezoluţiile din „partea divină a artei de a guverna“. Dacă Ion Mihalache ar dovedi la guvern însuşirile pe care le desfăşoară în opoziţie, – ceeace rar se întâmplă unui om politic – ar avea prima însuşire a omului de guvernământ: perceperea netedă a evenimentelor şi consecinţelor lor.
ION DRAGU

Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929 (Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)

Fundsachen (28): Iuliu Maniu

Când, - graţie trecutului său bine umplut, sau activităţii sale actuale, sau însuşirilor sale particulare, sau fetişismului popular, sau pur şi simplu întâmplării, - un om se află aşezat în vederea tuturor, se poate spune că i s'a dus libertatea. Publicul prinde imediat pe cel ce e socotit sau poate e realmente „maître de l'heure“; îi lipleşte o etichetă pe spinare şi vai de el dacă încearcă vreodată să se scape de ea.
Ăşa şi cu Iuliu Maniu. Spectatorii luptelor politice l'au cerut pe scenă cu insistenţă, imediat după Unire; auditorii luptelor oratorice l'au chemat la tribună cu nerăbdare. Şi totuşi, Iuliu Maniu, temut leader minoritar în Parlamentul din Budapesta, nu s'a arătat în Parlamentul din Bucureşti, nici mare luptător de rampă, nici orator de anvergură retorică covârşitoare. Chemat adeseori să repare, cu autoritatea numelui şi persoanei sale, situaţiuni pe care nu le-a creat, Iuliu Maniu a ţinut să dovedească că e înainte de toate un om al îndârjitei legalităţi şi în acelaş timp cel mai independent dintre oameni, suferind jugul principiilor pe care şi le-a pus şi ridicând sus capul în chestiile de persoane. Mai convins decât entuziast, mai mândru de aprobarea constiinţei sale decât de omagiile mulţimei, înzestrat cu forţa aceea rară de voinţă şi de perseverenţă care nu se vede decât la oamenii de Stat, duşman de moarte a tot ce seamănă a dezordine şi capabil mai de grabă să se arunce în despotismul pe care nu-l iubeşte, el democratul, decât ar suferi anarhia pe care o urăşte, având resursele calmului care te face tare, dispreţului care te face să ignorezi, tenacităţii care te face să reuşeşti, Iuliu Maniu înfăţişează o oratorie parlamentară potrivită mijloacelor sale de manifestare politică.
E oratorul moderaţiei nuanţate şi persuasive, înfrânat şi personal. Inamicele sale fruntaşe sunt exagerarea şi precipitarea. Având grija gestului, vorbei, ţinutei tot atât de mult cât a fondului de raţiune bine cumpănită, vorbeşte mai puţin din entuziasmul inimei cât din convingerea capului.
Nerăbdarea nervozităţii pe care o descarcă în cabinetul prezidenţial, prin plimbări neastâmpărate între cei patru pereţi, devine la tribună o înţepeneală aparte. Cruţă gestul mâinii în favoarea expresivei mimice a feţii. Monotonizează debitul constant şi abundent până la a se repeta, al retoricei sale. Îi lipsesc notele convulsive şi arzătoare, dar are demnitatea de ţinută şi claritatea de expunere care dau puterea de a convinge. Elocinţa sa de om înfrânat în mijlocul dezlănţuirilor pătimaşe, izvorăşte din viziunea limpede a împrejurărilor şi evenimentelor cu raporturile lor mutuale şi înlănţuirile lor logice.
Iuliu Maniu nu-i un mare orator: e însă un vorbitor de rasă parlamentară. Fără a avea vre'o strălucire deosebită veşnic îngrijită şi cuprinsă in tonurile aceloraşi cugetate expresii, vorba sa se ridică uneori până la solemnitate. Glasul său, care este prea slab pentru forum chiar când îşi ridică diapazonul, comandă totuşi tăcerea şi impune atenţia. Fie că vorbeşte în faţa partizanilor săi, fie în prezenţa unei grupări potrivnice, el foloseşte aceleaşi mijloace oratorice, fără a căuta variaţia efectului, ca o
armă cu două tăişuri care poate servi oricum. Puţini oratori sunt atât de egali cu ei înşişi în diferitele faze al manifestării lor retorice.
Iuliu Maniu face totdeauna o rezervă, din convingerea că rezerva are particularitatea de a mări încrederea. Oare înţeleptul nu e cel ce rezervă anumite lucruri pentru forul său interior şi le ascunde cu grijă aşa cum o soră de caritate sau o călugăriţă îşi ascunde părul? Sunt cu atât mai în largul meu ca să scriu aceasta, cu cât, dacă gândul meu, absolut independent, şi-ar căuta deodată un maestru în politică, s'ar duce să-l ia la şcoala lui Iuliu Maniu.
„Călugăr deghizat în laic“ zicea cineva odată, urmărind cu privirea pe cel care e azi simbolul spiritului protestator al Ardealului. Da, călugăr prin viaţa-i sobră, lipsită de patimi, ascetică aproape, o viaţă de om sărac şi cinstit cum nu e al doilea între fruntaşii politici de azi. Pasiunea vieţii sale a fost să fie o inimă curată şi un spirit onest, cu riscul de a fi învins de epoca noastră extremă, epocă apăsătoare şi rea în care onoarea e poate să fii învins de ea.
Când priveşti ochii lui spălăciţi şi reci, – asemenea celor ai berbecilor de porţelan dela palatul Dolma-Bagcè, – ghiceşti parcă inima-i viguros călită, care nu cunoaşte molaticele reverii, o inimă prea mândră spre a simţi frigul nedreptăţilor politice. El n'are partea tragică a vieţii personalităţilor predestinate. La el nu e luptă între fantezie şi instinct, între utopia personală şi misiunea sa. El nu se înfurie împotriva înţelepciunei care rezistă şi nu se precipită în aventuri ce antrenează greşeli. Bunul simţ îl domină, tenacitatea răbdătoare şi neobosită îl menţine.
In zbuciumul politic de azi, Iuliu Maniu stă pe un mal ridicat de pe care agită un felinar de luare aminte către cei ce plutesc pe vasul Statului ca să le arate drumul spre port, urmărind cu privirea şi glasul nava purtătoare de soarte care alunecă deasupra apelor mari. E omul care, dacă ar înceta să apese pe ordinea de azi, un torent spumegănd s'ar precipita asupra rânduirilor de Stat. Maniu e ultima piatră a digului cuminţeniei şi legalităţii. Aşi striga: .„Caveant Consules!" dacă consulii n'ar avea şi ei destul de făcut ca să se ţină pe picioare.
Dacă au fost suflete mai arzătoare, guri mai elocvente, existenţe mai largi, glasuri mai puternice, ca sufletul, mintea, viaţa şi glasul lui Iuliu Maniu, nici o inimă n'a ars de o mai sinceră dragoste pentru ţară şi mai ales pentru popor, nici un glas n'a tradus gânduri mai oneste, mai drepte, mai depărtate de meschinăriile politicei cu un limbaj mai cumpănit.
Chiar înfrânt, doborît, reîntors la Ardealul său, unde ţăranul găseşte o mângâere şi o încurajare în simplul gest de a-i atinge mâna sau haina, Iuliu Maniu ar rămâne luminat de trecutul lui în care pot fi şovăeli trecătoare sau greşeli nobile, dar în care totul e curat.
ION DRAGU

Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929
(Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)

Fundsachen (27): Grande Loge de France

Manche Dokumente werden geleakt, wie jetzt tausende von Unterlagen einer der wichtigsten französischen Freimaurerlogen. Andere finden sich in Nachlässen. 1955 war mein Vater Ion „Iani“ Popa (aka Ion Măgureanu aka Popicul aka Pancrator) Mitglied bei den Freimaurern der Grande Loge de France (G.L.D.F. – „Liberté - Égalité - Fraternité“) geworden. Meiner Erinnerung an unsere Gespräche darüber zufolge aber eher nur, um für die Loge oder deren rumänische Abteilung „La Roumanie Unie“ Pressearbeit zu machen. Ich kann mich nicht erinnern, daß diese Mitgliedschaft nach seinem Umzug nach München in irgendeiner Form aktiv gewesen wäre. Erst nach seinem Tod, bei der Beerdigung am Westfriedhof, erschien unvermittelt ein Vertreter der Freimaurer und legte eine Rose aufs Grab.

Corps de Ballet (16): Serge Lifar

Nepper Schlepper schlechte Rapper

Eigentlich war ich auf der Suche nach einem Ruth-Leuwerik-Bild, an das ich mich zu erinnern meinte – war dann aber doch Winnie Markus. Dafür stieß ich auf dieses Promobild der Berliner Kultband Nepper Schlepper schlechte Rapper am Brandenburger Tor. Der Abzug ist auf Dezember 1995 datiert. Mußte ich natürlich gleich auf deren Facebook-Page posten. Und dort zu meiner Überraschung lesen, daß Christoph Azone dieses in der B.Z. veröffentlichte Motiv des Fotografen Michael Schmidt als „verschollen“ bezeichnet. Vielleicht sollte ich meinem Bildarchiv noch etwas mehr Aufmerksamkeit widmen.

R.I.P. André Courrèges

1968

Été 1969

Été 1965

Fundsachen (26): City München

„City München“ war eine von Günter F. Bereiter gegründete Stadtzeitung, die Anfang der Achtziger erschien. Gemeinsam mit Kurt Nane Jürgensen hatte ich eine Neuhausen-Kolumne darin, Klaus Lea schrieb über Schwabing, zu den weiteren Autoren zählten Christian Stolberg, mit dem Bereiter später das „WOM-Journal“ gründete, Michael Skasa und Rudolf Herfurtner.
„City München“ überlebte nicht lange. Danach gründete Bereiter, größtenteils mit denselben Mitarbeitern, das kostenlos verteilte Programm-Magazin „In München“, das immer noch existiert und inzwischen zum Teil der Ippen-Gruppen gehört.
Ein erneuter Versuch, parallel zum „In“ mit „Szene München“ wieder ein Stadtmagazin zu betreiben, war dagegen auch nicht von Dauer.

Fundsachen (25): Auch Diplomatenwagen haben Pannen

Meine Mutter Florica Dragu und meine Großmutter Angela „Maia“ Dragu, geb. Paleologu, bei einer Autopanne. Angesichts des CD-Schilds offenbar vor 1945. Der sich bückende Mann ist wohl ein wenig zu korpulent und klein, um mein Großvater zu sein.

Fundsachen (24): Eugène Ionesco 1942 in Vichy

1942 hat der Schriftsteller Eugène Ionesco als Presse- und Kulturattaché für meinen Großvater Ion Dragu aka Ioan Dragu aka Ionel Drăgescu aka Jean Dragu an der Königlich Rumänischen Botschaft in Vichy gearbeitet. Das sind zwei diplomatische Schreiben im Zusammenhang mit dessen Arbeit.
Später habe ich Ionesco persönlich kennengelernt, als ich 1984 in meinem Popa-Verlag sein Frühwerk „Das groteske und tragische Leben des Victor Hugo“ auf deutsch veröffentlichte.

Update: Ana-Maria Stan in der „Transylvanian Review“, Vol. XIV, N° 4, Winter 2005, über „Survie, création, devoir patriotique, collaboration? Le cas d'Eugène Ionesco à Vichy“: „Dans la dernière partie de sa mission, Eugène Ionesco renonça partiellement à ses démarches exclusivement culturelles pour se consacrer à un autre type de projet (…) l'intention de créer une chambre de commerce franco-roumaine {…) Dans les circonstances complexes des premiers mois de 1944 la réalisation de l'initiative des personnalités de Marseille était malheureusement impossible. L'idée était, tout de même, attrayante et Eugène Ionesco ne tarda pas à la communiquer à son chef direct, Ion Dragu, et par la suite même au ministre Dinu Hiott.“

Fundsachen (23): Ionel

Mein Großvater Ion Dragu aka Ioan Dragu aka Ionel Drăgescu aka Jean Dragu.

Fundsachen (22): Mein Onkel

Mein Onkel Jean „Țuți“ Dragesco

Fundsachen (21): Radio Free Europe 1964

Urkunde meines Vaters Ion „Iani“ Popa aka Ion Măgureanu aka Pancrator aka Popicul für die ersten zehn Jahre bei Radio Free Europe.

Fundsachen (20): Popa Verlag im Schumann's

Fundsachen (19): Carte de Presse 1955

Fundsachen (18): Meine Eltern in Venedig, wohl während der fünfziger Jahre

Fundsachen (17): Der Popa-Verlag – eine Firma aus dem Koffer

1984 hat sich Hartmut Panskus mit mir getroffen, um meinen Verlag und mich im „Börsenblatt des deutschen Buchhandels“ zu porträtieren. Mangels Geschäftsräumen haben wir das Interview und die Fotoaufnahmen als Gäste der Münchner Autorenbuchhandlung bestritten.

Börsenblatt 1984 by Dorin Popa

Fundsachen (16): Zur Sache, Schätzchen

Nie war München so schön wie in den Sechzigern. Oder in Schwarzweiß. Ab 6. August 2013 gibt es May Spils „Zur Sache Schätzchen“ mit Uschi Glas und Werner Enke in einer restaurierten Fassung auf DVD.

Updates: Die „Süddeutsche Zeitung“ vom 29. August 2018 mit einem schönen Abgesang auf das im Film dargestellte Schwabing.
In der „Süddeutschen Zeitung“ vom 23. April 2021 gratuliert Uschi Glas Werner Enke zum 80. Geburtstag.