Pentru mulţi încă, ţăranul continuă a fi elementul rebel progresului, cel rămas asemănător rustrului Frigian care se îndeletnicea, acum 3000 de ani, să sgârie pământul cu un
fier înfipt într'un băţ, cel care din religie nu înţelege decât traficul pedepsii şi păcatului,
din politică nu admite decât precupeţirea votului în favoarea celui ce se ocupă de interesele-i imediate, din familie face o echipă de servitori fără plată cu complicitatea legii ce-i
îngăduie să le exploateze în voie slăbiciunea, din civilizaţie alege alcoolul, –cel care respectă pe cel tare şi sdrobeşte pe cel plăpînd, se teme de bogat şi urăşte pe sărac, cel ce
face din fiecare clipă a vieţii lui o crimă naivă împotriva frumosului, rustrul ce alcătuie
massa corpului electoral. Alţii se mulţumesc să judece cu o asprime fugară liniştea posacă
şi resemnarea greoaie a plugarilor. Sunt unii însă, intimişti ai peisagiului, vieţii, sufletului
rustic cari, aşa cum iubesc glia cu o dragoste dură şi filială ca de păzitori de vite, văd în ţăran marea rezervă reîmprospătătoare a forţelor active ale naţiei.
Pentru aceştia, Ion Mihalache nu e altceva decât
făranul, simplul, rusticul cetăţean
adaptat vremurilor nouă. ridicat în faţa spiritului de perversă trândăvie a oraşului, predicatorul din tranşeele de acum zece ani al dogmei politice ţărăniste, ale cărui cuvinte cădeau
în sufletele ostăşeşti ca neîncetate crăci, uscate sau verzi, pe o movilă de jăratec, al cărui
spirit se învâlvora puternic, uneori în flăcări inalte şi clare, alteori în vârtejuri obscure de
fumuri uruitoare.
Zece ani de luptă politică aprigă cad greu în cumpăna vieţii de conducător de partid postbelic. Pentru un om politic nou, zece ani pot însemna o întreagă evoluţie transformistă.
Pentru ţăranul Ion Mihalache, anii aceştia au fost un prilej de învăţământ sortit să-i fixeze
atitudinea. Plebeul acesta săltat brusc intr'un fotoliu ministerial a putut vedea cu ochii lui
ageri, a putut judeca cu mintea lui isteaţă, că partidele au atâtea lucruri detestabile: sentimentul personal, vederea ambiţioasă, gândul egoist, ideea de sine însuşi şi de ai săi prevalând totdeauna în mijlocul marilor şi permanentelor interese ale ţării: dar că e, în fondul
partidelor şi ceva respectabil, pe care trebue să-l asculţi; e credinţa în principii, fidelitatea
faţă de doctrine, fermitatea în convingerile legal formate. Aceasta a îngăduit învăţătorului
din Topoloveni ca, în vreme ce şlefuia ceeace se cuvenise să asimileze ca cunoştinţe, să
câştige ca rutină, să fixeze ca atitudine, – nu numai să rămână purtătorul de iţari sub
camaşa fluturând ca un semn de raliere, ci să păstreze, aproape in toate manifestările lui,
acel neînvins „goût du terroir“ pe care îl complectează aspectu-i fizic.
Capu-i viril, cu osatură accentuată, cu coafură de plutonier-major de jandarmi, cu
mustăţi de notar rural, e tipic „dela ţară“. Fruntea-i este, în indicatorul fiziognomonic socotită ca arătând ordine şi claritate în complexitate şi ca atare fiind atribuită celor ce dăinuiesc sub semnul geniului politic. Ochii banali, la prima vedere, par, în clipele de meditaţie,
sceptici şi avizaţi, voalaţi ca de un soi de bunătate ce pare a fi devenit timidă, dacă nu
neîncrezătoare, pentrucă a fost ades decepţionată şi jicnită, amestecând uneori ironia cu
paşnica melancolie ca la toţi cei' cari, o bună bucată de vreme, au simţit spinii vieţii. Când
Ion Mihalache vorbeşte la tribună însă, ochii aceştia aruncă priviri ce cad ca ghiare pe grumazii mulţimei ori sclipesc ca luciri de metal al cărui răsunet îl evocă glasul neted al oratorului. Nasu-i, cu rădăcină bine aşezată, cu creastă puternică, nu e nasul unui profitor,
unui tezaurizator, ci al unui ambiţios care se simte tare şi vrea să'şi realizeze forţa, şi care,
în acest scop merge drept înainte, dispreţuind meschinele făţărnicii. Bărbia, rotunzită dar
osoasă, apoi gâtul solid aşezat, spun o activitate neîncetată, o putere combativă veşnic deşteaptă şi, mai mult încă, o forţă de inerţie aproape neînvinsă, putând fi opusă, la caz
eventual, fie oamenilor, fie jocului potrivnic al soartei.
Muza politică, – dacă există aşa ceva, – se arată de preferinţă la fereastra unei cârciumi, în sala unei case de sfat ori pe balconul unei prefecturi. Ea e obişnuită cu idei
teribil de simple şi cu cuvinte grozav de emfatice. Ion Mihalache se fereşte însă şi de locurile comune şi de
sesquipedalia verba cari le exprimă; muza-i pedestră se complace în a
traduce în limbagiu simplu idei subtile, supremă distincţie plebee ajunsă neputinţă aristocrată. N'are fraze încărcate, înbâcsite, în care gândul se ncurcă neavând curajul să taie
firele care leagă ideea principală de o mulţime de idei secundare şi care o prelungesc astfel
afară din ea însăşi. Glasu-i clar, metalic, se plimbă pe o scară de sunete foarte întinsă. La
tribună e grav, dârz, lipsit de alte gesturi decât cele fireşti, dictate de zbuciumu-i sufletesc,
folosind mai puţin decât s'ar crede brutalitatea ajunsă comună de când democraţia a prevalat, dar găsind cuvintele ascuţite ce sfredelesc pe adversar, necunoscând surâsul şi evitând
ironia pe care asprimea atacurilor ar provoca-o prin contrast; s'ar zice că lealitatea firei
sale face inutilă arma aceasta, una din cele mai redutabile arme ale tribunei. Când arta
dispare, când inima vorbeşte, vâlvătaia unui elan face mai mult ca ironia. Sinceritatea de
limbaj, mai ales când ea are accentele unui fin sentiment, când uneşte forţa ideii cu căldura mişcării, întrece efectele savante ale artistului în vorbe. Concis, raisonneur limpede,
dispreţuind drumurile ocolite, Ion Mihalache merge drept la adversar pe care îl atacă cu fruntea.
Fermitatea de atitudine şi de alură a omului acesta de mică statură indică pe omul
bine posedat de ideea lui. Viaţa sa politică are o frumoasă unitate; simţu-i drept a păstrat
toată rigiditatea, toată acuitatea sa; are sentimentul viu al situaţiilor, are vederi îndrăsneţe
cu groaza tuturor josniciilor. N'are lăudăroşenii dibace şi relaţii decorative, fiindcă, deşi ambiţios, e un modest. N'are fasoane insinuante, fiindcă spiritu-i robust se fereşte să se înămolească în făgaşurile sucite ale intrigii. Nu face curte nimănui, fiindcă are suficientă
mândrie spre a socoti că n'are nevoe de protecţie. Politicos, extrem de cuviincios în raporturile cotidiane cu oameni politici, are clipe când pare un timid. ln fond, timiditatea e ades
o manifestare a orgolului interior.
Democratului acesta fervent, patimile marei democraţii pizmaşe, îi sunt străine; poate
fiindcă ştie că pasiunea politică, chiar sinceră, e totdeauna sofistă. Inteligenţa-i independentă, larg deschisă, arată un simţ realist, în acelaşi timp prudent şi îndrăsnet, de orânduire politică. Demonstrează neobosit adevăruri de bun simţ cari răstoarnă lesne raţionamentele adversare. E o însuşire ţărănească. Ca şi ţăranul muncitor şi încăpăţânat, e adânc
pătruns de sentimentul dreptăţii. Nu se lasă înlănţuit de abstracţii.
Se zice că omul superior acţionează în virtutea unui instinct, că el îşi ia rezoluţiile
din „partea divină a artei de a guverna“. Dacă Ion Mihalache ar dovedi la guvern însuşirile pe
care le desfăşoară în opoziţie, – ceeace rar se întâmplă unui om politic – ar avea prima însuşire a omului de guvernământ: perceperea netedă a evenimentelor şi consecinţelor lor.
ION DRAGU
Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929
(Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)
