Posts mit dem Label Ioan Dragu werden angezeigt. Alle Posts anzeigen
Posts mit dem Label Ioan Dragu werden angezeigt. Alle Posts anzeigen

Freitag, 16. April 2021

Jetzt auch in München lieferbar

Ioan Dragu: „Campania anilor 1916–1918 Drumuri de sânge. Moartea albă. Pe urmele bolșevicilor“. 

Humanitas , Bucureşti, 47 RON
100 Tage Bücher, München, 10,90 €
 
In München ab sofort Abholung/Zustellung möglich. Sonst Versand. Demnächst Auch bei Amazon, dort aber 20 €.



Sonntag, 28. März 2021

Ioan Dragu şi Brâncuşi

»DRAGU, Ion, pseudonimul lui lon Drăgescu (5 noiembrie 1889, Constanţa — 19??) — fiul unui ziarist, devenit el însuşi ziarist şi scriitor. Licenţiat în Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti. Autor al romanului ,,Moartea Albă - Campania anilor 1916-1918: schiţele unui spectator şi senzaţiile unui exantematic în Moldova” (Bucureşti, Editura I. Brănişteanu, 1918).
 
Intră in diplomaţie şi devine în 1909 ataşat de presă la legaţiile României de la Geneva, Atena, Ankara ş.a. În calitate de secretar de presă in perioada 1930-1933 pe lângă Legaţia României la Geneva, la Societatea Naţiunilor, a fost un colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu şi Constantin Antoniade. Pe Lucian Blaga |-a cunoscut în Elveţia, între cei doi legându-se relaţii de prietenie şi colaborare la convocările de la Liga Naţiunilor, sub coordonarea lui N. Titulescu. Director la Direcţia Presei şi Informaţiilor din Ministerul Afacerilor Străine, urmând lui Eugen Filotti. La 31 octombrie 1936, I. Dragu este „remaniat (pe motivul solidarităţii sale cu Titulescu) / înlocuit cu Raoul Anastasiu şi numit consilier de presă la Ankara şi Atena (având ca ministru plenipotenţiar pe Eugen Filotti). 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial este trimis în calitate de consilier de presă pe lângă Legaţia Regală a României la Paris, pe lângă Guvernul de la Vichy (înlocuindu-| în 1942 pe Emil Cioran), avându-I ca secretar de presă şi cultural pe Eugen lonescu (în perioada februarie 1943 — ianuarie 1944, la Montpellier — Toulouse — Marseille - Vichy). Ministru plenipotenţiar al Legaţiei Române la Vichy era diplomatul de carieră Constantin Dinu Hiott, licenţiat în Drept, iar şeful Serviciului Presă, era lon Dragu.

Acum relaţia cu Brâncuşi va fi una de înţelegere şi colaborare. 

Rechemat în ţara, lon Dragu preferă să rămână în exil, devenind membru al Ligii Românilor Liberi şi membru fondator al Centrului Român de Cercetări de la Paris. Membru totodată al Asociaţiei Jurnaliştilor Români din străinătate. 

Într-un document al Securităţii se specifica: În anul 1944, fiind rechemat în ţară din Franţa, unde fusese consilier de presă pe lângă Legaţia Română din Vichy, a refuzat să se întoarcă. S-a încadrat în organizaţiile fugarilor români care duc activitate duşmănoasă împotriva RPR./ Are legături de spionaj cu OPRAN MIHAIL./ În caz de identificare, să fie reţinut.” (Dosar UŢ nr. 4.066 la Dir. a Il-a MAI).
(ZAMFIRESCU, Dinu, Cârtiţele Securităţii. Agenţi de influenţă din exilul românesc, Polirom, 2013, Nota 60).

Cum Brâncuşi nu prea scria, Miliţa, mai vechea prietenă a artistului, se interesează despre el prin diplomaţii de la Legaţia României la Paris. Este vorba în primul rând despre consilierul de presă: „Îi datoresc domnului ministru Dragu marea bucurie de a afla că eşti sănătos. Cernătescu ataşatul nostru cultural la Lion, venind în ţara a trecut pe la mine, aducând vestea bună despre dta şi despre sosirea în ţara a ministrului Dragu, care spunea că el te ar fi văzut la Paris. De atunci am căutat să întâlnesc pe ministru, şi am obţinut acest noroc. Suntem fericite eu dna Aretia Tătărescu şi cu Jeana se putem graţie gentileţei estreme a dlui Ministru să-ţi trimetem câteva merinde din ţară.” (scrisoare din »30 martie 1943, Bucureşti”).

Într-o altă scrisoare datată ,,23 decembrie 1943”, Miliţa Petraşcu îl informa pe sculptor că ea şi Areţia Tătărescu „am aflat toţi cu mar bucurie veşti despre dta (...) Domnul Dragu, care ne adus aceste veşti şi care ne dă şi o posibilitate de a-ţi trimite câteva merinde e drăguţ peste seama. Ne-am consfătuit cu Cucoana Aretia şi tot ce îţi trimitem e trecut prin gândul nostru.” Este vorba de ajutorarea sculptorului cu alimente în timp de război când la Paris lipsa acestora din magazine era deja o problemă destul de gravă. Consilierul de presă de la Legaţia României îi duce lui Brâncuşi aceste alimente (bunăoară un sac de mălai etc.), care cu prilejul Crăciunului nimeresc foarte bine.

Pe lângă aceste servicii făcute de diplomatul lon Dragu, s-au păstrat şi câteva documente care reflectă relaţia acestuia cu Brâncuşi. Astfel, printr-o invitaţie dactilografiată nedatată, ,,Le Conseiller de Presse et des Relations Intellectuelles pris la Légation Royale de Roumanie et Madame Jean DRAGU prient Monsieur Brancusi de leur faire I'honneur de prendre part au cock-tail qui aura lieu le samedi 27 Novembre de 17 h 30 à 20 heures, à l'occasion du séjour à Paris de Monsieur et Madame George Georgescu. R.S.V.P. Bal. 16-60 7, rue Newton.”

La 1 ianuarie 1946 Jean Dragu îi adresa sculptorului „călduroase şi sincere urări de anul nou” dimpreună cu ,,Sănătate, voie bună şi pace!” 

 De asemenea, la 31 decembrie 1947, Dragu îşi reînnoia urările ,,pour l'année qui va commencer et mon souvenir fidèle. La Mulţi ani!/ Dragu.”«

200. LEMNY, Doina, VELESCU, Cristian-Robert, Brâncuşi inedit (Însemnări, şi corespondenţă românească), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004 / 191-192, 297-298

Zenovie Cârlugea: „Constantin Brâncuşi – Oamenii din viaţa lui. Dicţionar monografic“, Tipo Moldova, Ia
şi 2020.

Donnerstag, 11. März 2021

Fundsachen (42): Ion Dragu

„Ion Dragu era redactor şef la »Le Journal des Balkans« pe care îl publica Al. Rubin. Relaţiile lui cu literatura erau sporadice şi cu boemia litorară nu avea nici o afinitate. Elegant, distins, amabil, el frecventa cereul nostru în amator de un aspect al vieţei intelectuale, fără să fi fost atras do nesfârşitele controverse literare. Publica în »Le Journal des Balkans« portrete parlamentare de fină observaţie, pe care le~a strâns într'un volum ilustrat de Aurel Dragoş, care işi începea în 1915 strălucita lui carieră de caricaturist. Imi amintesc de portretele lui N. Iorga, Toma Stelian, Vasile Morţun, în care desenul sigur, caracteristica personajului ale gazetarului erau transfigurate de scriitoril Ion Dragu. 
In acea epocă »Facla« publica în fiecaro săptămână un portret, fie semnat Nicoară al Lumii (N.D. Cocea), fie Exerodiaconul Ion Theodorescu (Tudor Arghezi). Erau schiţe-şarje, în care se simţea violenţa lui Leon Bloy la Arghezi şi a lui Laurent Tailhade la N.D. Cocea. Tifle adesea vulgare în scopul de a scandaliza, ceeace isbutiseră. 
Portretele parlamentare ale lui Ion Dragu redau ambianţa unei epoci, se înscriu în tradiţia portretelor lui Gheorghe Panu, care vor rămâne model al acestui gen, fiind la intersecţia gazetăriei cu literatura. Ion Dragu nu se lăsase influenţat de ambianţa epocei, când succesul era asigurat de spiritul de frondă, de invectiva uşoară, de aceea cred că vor rămâne o preţioasă mărturie a unui om de talent care a ştiut să-şi selecteze lucid impresiile.“
Typoskript unbekannter Quelle

„Ion Dragu (1889-?). Consilier de presă în Ministerul Propagandei Naţionale, trimis în aceeaşi calitate la Paris, pe lângă Legaţia română. Rechemat în ţară, alege exilul. Membru al Ligii Românilor Liberi, membru fondator al Centrului Român de Cercetări, membru al Asociaţiei Jurnaliştilor Români din străinătate.
Dinu Zamfirescu: „Cîrtițele securității“, 2011.

„On the eve of Britain's severance of diplomatic relations Hoare, admitting that 'the game is up', could do nothing more than agree with Maniu that the National Peasant Party should maintain contact with the British by radio. And for almost three years radio and occasional courier were the means of contact with Romania. A wireless set was left with Valeriu 'Ric
ă' Georgescu (code-named 'Jockey') and ten million lei from the coffers of the British-owned Unirea Oil Company to fund a resistance group of members of Maniu's party. (…) 
The other members were Ion Beza, Iuliu Bălan, Stefan Cosmovici, Ion Deleanu, Ion Dragu, Mihai Iaroslavici, Iosif Păsătoiu, Ion Popovici, Corneliu Radocea, and Augustin Vişa (author’s interview with Corneliu Coposu, 13 August 1986).“

(Wir sind uns aber nicht sicher, ob es sich dabei tatsächlich um unseren Großvater gehandelt hat, der als Journalist und Diplomat Parteipolitik immer mied. Vielleicht nur ein Namensvetter,)

Dienstag, 9. März 2021

Ioan Dragu – Recenzii

Ioan Dragu: „Campania anilor 1916–1918 – Moartea albă, Pe urmele bolşevicilor, Drumuri de sânge“, ISBN: 978-973-50-6046-6, Editura Humanitas

„Cărțile lui Dragu vorbesc despre eroismul neputincios al celor mulți, al «morților fără istorie», al «glorioșilor învinși», de dinainte să se făurească România Mare. De aceea au și fost desconsiderate, nu doar în perioada comunistă, când, aflat în exil, autorul a dus «o vie activitate de ponegrire a regimului nostru de democraţie populară». Mărturiile lui Dragu au fost ignorate și după 1989 tocmai pentru că prezintă fără ocolișuri istoria recentă a Basarabiei sau dezastrul participării României la Primul Război Mondial.“
Credidam

Amintirile unui război (de) întreg(ire)
 Ioan Dragu a luptat pentru România Mare de la începutul Primului Război Mondial și până s-a tras ultimul glonț. A fost cu arma pe Valea Jiului, apoi pe frontul de pe Siret, ajungând până în Moldova, unde se îmbolnăvește de tifos exantematic, la sfârșitul anului 1917. Apoi, în ianuarie 1918, face parte din rândurile armatei române care va intra în Basarabia, alungând trupele rusești bolșevizate. „Amintiri, tablouri, indiscreţii. Am voit ca, înainte ca ele să fie răcite şi confuze, să cer clipelor de acolo învăţămintele lor”, așa scria mai târziu curajosul luptător român, când punea pe hârtie întreaga experiență a războiului, cu drama și cu boala ei, dar mai ales cu gloria lui 1 Decembrie 1918.“
„Historia“ (numărul 231)

„În anul 1918, după demobilizare, revenind în Bucureștiul ocupat de nemți, s-a apucat să-și descrie experiențele combative în trei volume, care în mod miraculos au fost tipărite chiar sub administrația germană. (…) Descrierile lui Ioan Dragu din cele trei volume sunt la fel de tăioase precum baionetele bine ascuțite, practic nu cruța nimic și pe nimeni. Dragu nu a adoptat criterul cronologic, preferând să așeze bucățile memorialistice puternic literaturizate, în funcție de criterii numai de el cunoscute.“
Codrut Constantinescu in „Revista 22“ (27.4.2021) 

Recomandare de lectura
Aceste marturii, lipsite de emfaza relatarilor de dupa 1 decembrie 1918 si de tentatia glorificarii, au ramas practic necunoscute publicului larg timp de o suta de ani. Prin reeditarea lor acum, Ioan Dragu isi dobandeste locul binemeritat in galeria memorialisticii si in cea a reportajului literar romanesc.“
hotnews.ro (5.5.2021)

Mittwoch, 3. März 2021

Ioan Dragu (biografie)

Das Buch meines Großvaters ist jetzt offenbar in Rumänien lieferbar: Ioan Dragu, Campania anilor 1916–1918, ISBN: 978-973-50-6046-6.Hier die Kurzbio daraus. Sobald die erste Lieferung in Deutschland ankommt, kann man es auch über mich in München oder meinen Bruder in Frankfurt beziehen.

„Ioan Dragu (1889-1977), născut Ionel Drăgescu, a fost ziarist, scriitor şi diplomat. Locuieşte cu familia mai întâi la Constanţa, apoi la Craiova, unde absolvă liceul. Studiază câţiva ani la Institutul Medico-Militar şi la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, dar în paralel îşi descoperă vocaţia de ziarist. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, scrie deja la „Viaţa românească“, „Noua revistă română“, „Ramuri“, „Rampa“, „Universul literar“, „La Politique“, „Le Journal des Balkans“. La intrarea României în război, sublocotenentul Ionel Drăgescu luptă pe Valea Jiului, apoi pe frontul de pe Siret; în Moldova se îmbolnăveşte de tifos exantematic, la începutul anului 1917. În ianuarie 1918 face parte din rândurile armatei române care va intra în Basarabia, alungând trupele ruse bolşevizate. Întreaga experienţă a războiului, a bolii şi a perioadei petrecute dincolo de Prut este relatată în cele trei volume publicate în vara–toamna anului 1918: „Moartea albă“, „Pe urmele bolşevicilor“ şi „Drumuri de sânge“.
Demobilizat în primăvara lui 1918, revine in Bucureşti, unde se căsătoreşte, cu dispensă, cu verişoara sa Angela, cu care va avea doi copii. În perioada interbelică lucrează în mai multe redacţii, e ataşat de presă la Legaţia României de la Varşovia, apoi la Geneva, şef in cadrul Direcţiei Generale a Presei şi Propagandei (1931-1936), consilier de presă la Atena şi Ankara. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial se află în fruntea Serviciului de presă al Ambasadei României din Paris, apoi, după ocupaţia germană, al Legaţiei din Vichy. Din august 1944 cariera sa profesională e pusă sub semnul întrebării din cauza schimbării de regim din România şi a refuzului lui Ionel Drăgescu de a se ralia politic. Reuşeşte să-şi schimbe oficial numele în Ionel Dragu. Imediat după obţinerea paşaportului, în 1947, pleacă definitiv din ţară. Se stabileşte în Franţa, unde trăieşte modest şi se implică în organizaţiile de ajutorare a refugiaţilor români; este preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor Români, membru al Serviciului de Informaţii al Militarilor Români din Exil şi ziarist al publicaţiei La Nation roumaine. Activitatea din exil îi va aduce un dosar de urmărire la Securitate. Moare la Paris, pe 29 octombrie 1977.“



Montag, 22. Februar 2021

Ioan Dragu: Campania anilor 1916–1918 (Ediție 2021)

 „Amintiri, tablouri, indiscreţii. Am voit ca, înainte ca ele să fie răcite şi confuze, să cer clipelor de acolo învăţămintele lor.“ — IOAN DRAGU 

 „Cărțile lui Ioan Dragu sunt între cele mai bune din câte s-au scris în timpul războiului nostru și, fără îndoială, cele mai bune dintre cele ce cuprind descrieri de război. Dragu realizează cu un egal talent amândouă caracteristicile genului războinic: și literatura descriptivă, și impresionismul reporterului.“ — AL. BUSUIOCEANU, 1919 

 „Când și-a publicat impresiile de pe front, în vara–toamna anului 1918, I. Dragu era proaspăt demobilizat și se întorsese acasă, în teritoriul ocupat de Puterile Centrale. România era o țară învinsă, amputată teritorial și înrobită economic. Imensele sacrificii făcute în numele idealului național păreau a fi fost inutile. Cele trei volume de război, reunite sub titlul Campania anilor 1916–1918, nu au, de aceea, nimic în comun cu retorica eroizantă cu care ne-a obișnuit de un secol bibliografia Marelui Război. Cărțile lui Dragu vorbesc despre eroismul neputincios al celor mulți, al «morților fără istorie», al «glorioșilor învinși», de dinainte să se făurească România Mare. De aceea au și fost desconsiderate, nu doar în perioada comunistă, când, aflat în exil, autorul a dus «o vie activitate de ponegrire a regimului nostru de democraţie populară». Mărturiile lui Dragu au fost ignorate și după 1989 tocmai pentru că prezintă fără ocolișuri istoria recentă a Basarabiei sau dezastrul participării României la Primul Război Mondial.“ — DANIEL CAIN 

Mobilizat odată cu intrarea României în război, Ioan Dragu luptă pe Valea Jiului, apoi pe frontul de pe Siret, ajungând până în Moldova, unde se îmbolnăvește de tifos exantematic, la sfârșitul anului 1917. În ianuarie 1918 face parte din rândurile armatei române care va intra în Basarabia, alungând trupele rusești bolșevizate. Întreaga experiență a războiului, a bolii și a perioadei petrecute dincolo de Prut este relatată în trilogia Campania anilor 1916–1918, publicată în vara anului 1918, sub ocupația germană. Aceste mărturii, lipsite de emfaza relatărilor de după 1 decembrie 1918 și de tentația glorificării, au rămas practic necunoscute publicului larg timp de o sută de ani. Prin reeditarea lor acum, Ioan Dragu își dobândește locul binemeritat în galeria memorialisticii și în cea a reportajului literar românesc. 

Pe măsură ce înaintăm în Basarabia, limba şi datinele se afirmă tot mai româneşti, dar ignoranţa şi bigotismul cresc. Micile răutăţi şi duşmănii, sau numai indiferenţa şi răceala care ne întâmpină nu-s numai o operă de agitatori. Sunt impulsiunile unor suflete întunecoase îngrădite în zăgazurile tendenţioase ce li s-au pus timp de un veac. 
Am văzut mulţi boieri „dvoreni“ încuscriţi cu ruşii, suflete şi minţi fără culoare, aristocraţi ai banului şi eredităţii, depărtaţi de sufletul strămoşesc, am văzut destui intelectuali care îşi reneagă originea şi, mani- festând o vie indiferenţă pentru tot ce-i moldovenesc, se închină cucerniciei rusismului; am văzut cinovnici mai ruşi ca ruşii şi răzeşi păstrători de datini bătrâneşti, dar cu atât mai fuduli cu cât sunt mai calici; dar n-am înţeles cum s-a putut păstra naţionalitatea română în ţara aceasta până n-am cunoscut îndeajuns pe ţăranul şi pe mama basarabeană.

„Campania anilor 1916–1918. Drumuri de sânge. Moartea albă. Pe urmele bolșevicilor“, Editura Humanitas, 2021, ISBN: 978-973-50-6046-6

Pe copertă: Infanteriști români evacuând un camarad rănit, fotografie din albumul „Der Weltkrieg im Bild“ (1926)

Donnerstag, 30. Juli 2020

Ioan Dragu dans la Bibliothèque nationale de France

Ambassades 
D'après l’ officieuse agence l'Observator, de Bucarest, M. Eugène Filotti, chef du bureau de la presse, vient d’être désigné par le ministère des affaires étrangères, pour occuper, à la date du 1er mai, les fonctions d’envoyé extraordinaire et ministre plénipotentiaire du gouvernement roumain auprès du gouvernement d’Ankara.(…) 
M. Jean Dragu, journaliste, lui aussi, des plus avisé et collaborateur de M. Filotti, recueille la succession de celui-ci à la tête du bureau de presse du gouvernement de Bucarest.“ 
„Journal des débats politiques et littéraires“, 21 avril 1935

LE BUREAU DE LA PRESSE A BUCAREST 
Nous apprenons par l’agence officieuse Observator, de Bucarest, que M. Eugène Filotti, chef du bureau de la presse, vient d’être désigné par le ministère des Affaires étrangères, pour occuper, à la date du 1er mai, les fonctions d’envoyé extraordinaire et ministre plénipotentiaire du gouvernement roumain auprès du gouvernement d’Ankara.(…) 
M. Jean Dragu, journaliste, lui aussi, des plus avisé et collaborateur de M. Filotti, recueille la succession de celui-ci à la tête du bureau de presse du gouvernement de Bucarest. 
Par les personnalités choisies, on voit le soin qu’apporte le gouvernement roumain aux relations de la presse nationale avec l’extérieur. Tous deux qui se rendent compte du rôle de la presse aux heures graves actuelles s’en féliciteront grandement.“ 
„L’Européen“, 3 mai 1935

UN NOUVEL ATTACHÉ DE PRESSE ROUMAIN A PARIS 
Bucarest, 2 avril. 
M. Jean Dragu vient d’être chargé de la direction des services de presse à l’ambassade de Roumanie à Paris. M. Jean Dragu, qui a 50 ans, est journaliste de carrière, ayant collaboré à la plupart des grands journaux de son pays.“
„Le Progrès de la Côte-d’Or“, 3 avril 1940 

Corps diplomatique 
M. Jean Dragu vient d’être chargé de la direction des services de presse à l’ambassade de Roumanie à Paris. Il quittera Bucarest à la fin de cette semaine pour Paris.“ 
„Le Jour“, 3 avril 1940

Le nouvel attaché de presse roumain à Paris 
M. Jean Dragu vient d’être chargé de la direction des services de presse à l’ambassade de Roumanie à Paris. Il quittera Bucarest à la fin de cette semaine pour Paris.“ 
„L’Intransigeant“, 3 avril 1940

„A travers la Grand Ville
Une réception à l’occasion de la fête nationale roumaine 
A l’occasion de la fête nationale roumaine, M. Bouvet, consul général de Roumanie et Mme Bouvet. ont reçu samedi la presse à déjeuner. M. le Ministre de Roumanie en France, qu’accompagnaient M. Jean Dragu, conseiller de presse près la légation royale de Roumanie et M. Paltanéa, correspondant officiel de l’Agence Radar, avait bien voulu venir de Vichy pour présider cette réunion à laquelle tous les journaux lyonnais et les quotidiens de Paris repliés avaient tenu à assister.“ 
„Le Journal“, 18 mai 1942

„A LA FOIRE DE LYON 
Une réception au pavillon de Roumanie 
Parmi les nombreux pavillons étrangers de la Foire de Lyon, l’un des plus remarquables est assurément celui de la Roumanie. (…) Hier matin, à 11 heures, M. Dinu Hiott, ministre plénipotentiaire de Roumanie, a reçu dans ce pavillon les notabilités lyonnaises. Réception très cordiale où l’on remarquait, autour du ministre, (…) Jean Dragu, conseiller de presse.“ 
„Le Journal“, 29 septembre 1942

„A LA FOIRE DE LYON 
Une réception au pavillon de Roumanie 
Ce matin, à 11 heures, M. Dinu Hiott, ministre plénipotentiaire de Roumanie, a reçu dans le pavillon, organisé par cette nation à la Foire de Lyon, les notabilités lyonnaises. Cette réception cordiale avait pour objet du manifester les sentiments de sympathie qui existent entre les deux peuples. Le ministre était entouré de (…) Jean Dragu, conseiller de presse.“ 
„Le Temps“, 29 septembre 1942

LA ROUMANIE ET NOUS
Au Centre Universitaire méditerranéen, à Nice a eu lieu, hier, l’ouverture de la chaire Michel Eminesco 
Nice, 8 février (C.P.). 
Cet après-midi, à 16 h. 15 a eu lieu au grand amphithéâtre du Centre Universitaire Méditerranéen, à Nice l’ouverture solennelle de la chaire Michel Eminesco. M. Alain Guillermo, titulaire de la chaire, a parlé des paysages roumains, devant un public de près de mille personnes. La conférences était illustrée de projections. Mme Adine Yosif, de l’Opéra de Lyon, a chanté des chansons populaires roumaines. (…) La légation royale de Roumanie en France était représentée par M. Jean Dragu, conseiller de presse, et ses collaborateurs MM. E. Cernatesco et E. Ionesco, attachés culturels.“ 
„Le Petit Marseillais“, 9 février 1943

MANIFESTATION D’AMITIÉ FRANCO-ROUMAINE 
Nice, 10 février 
Une importante manifestation d’amitié franco-roumaine a eu lieu au Centre universitaire méditerranéen. Le grand amphithéâtre du centre était plein d’un public enthousiaste au premier rang duquel avaient pris place la célèbre poétesse Hélène Vacaresco, MM. Jean Dragu, attaché de presse à la Légation de Roumanie en France, Jonesco et Cornalesco, attachés culturels à cette légation et les autorités de la ville et du département.“
„Le Progrès de la Côte-d’Or“, 11 février 1943

Manifestation d’amitié franco-roumaine à Nice 
Nice, 10 février 
Une importante manifestation d’amitié franco-roumaine a eu lieu au centre universitaire méditerranéen. Le grand amphithéâtre du centre était plein d’un public enthousiaste, au premier rang duquel avaient pris place la céléèbre poétesse Hélène Vacaresco; MM. Jean Dragu, attaché de presse à la légation de Roumanie en France; Jonesco et Cernalesco, attachés culturels à cette légation; Mme Titulesco et les autorités de la ville et du département.“
„Journal des débats politiques et littéraires“, 12 février 1943

FRANCE ET ROUMANIE
A propos de la réouverture des cours de la chaire Michel Eminesco au Centre universitaire méditerranéen de Nice 
 Dans son »Projet d’organisation du Centre universitaire de Nice«, qui est peut-être sa plaquette la plus rare, M. Paul Valéry écrivait: »Il est à souhaiter, pour la gloire de Nice et de la nation, que notre Centre se manifeste et s’impose, quelque jour, comme le lieu d’élaboration d’une connaissance méditerranéenne, le point où se forme une conscience de plus en plus nette et complète de la fonction de cette mer privilégiée dans le développement des idéaux et des ressources de l’homme. L’ordre, en toute matière, est né sur ses borde. Notre époque excessive gagnerait à ne pas l’oublier.« Poursuivant son action, malgré les difficultés de l’heure, le Centre universitaire méditerranéen (…) a rouvert à peu près tous ses cours. Lundi dernier, M. Alain Guillermou, jeune professeur au lycée de Nice, et l’un des hommes de France qui connaissent le mieux la Roumanie, prononçait la conférence inaugurale de la chaire Michel Eminescu, en présence de MM. Jean Dragu, conseiller à la légation royale de Roumanie à Vichy, et Eugène Ionesco, attaché de presse et culturel à la même légation.“ 
„Journal des débats politiques et littéraires“, 17 février 1943

Matinée artistique à la Presse étrangère 
Le nouveau Comité de la presse étrangère à Paris a inauguré ses matinées artistiques de la saison par une réunion au Club de la presse, à laquelle étaient invités, en dehors des correspondants étrangers à Paris et des représentants des autorités, tous les directeurs de la presse parisienne. On y remarquait, en outre, la présence de MM. Jean Dragu, conseiller de presse de Roumanie.“
„Le Cri du peuple de Paris“, 12 octobre 1943

MATINÉE ARTISTIQUE A LA PRESSE ETRANGERE 
Le nouveau comité de la presse étrangère à Paris a inauguré ses matinées artistiques de la saison par une réunion au club de la presse, à laquelle étaient invités, en dehors des correspondants étrangers à Paris et des représentants des autorités, tous les directeurs de la presse parisienne. On y remarquait, en outre, la présence de MM. Jean Dragu, conseiller de presse de Roumanie.“
„Le Matin“, 15 octobre 1943

„Une réception à Paris en l’honneur de M. Seicaru 
président de la presse roumaine  
M. Pamfil Seicaru, président de la presse roumaine, directeur du grand quotidien bucarestois Currentul, se trouve actuellement de passage à Paris. Au cours d’une réception de presse en panorthodoxie, tantôt, enpresse organisée hier par le conseiller de la légation de Roumanie M. Jean Dragu, le grand journaliste roumain a pris un amical contact avec les représentants de la presse parisienne.“ 
„Le Petit Parisien“, 7 mars 1944

Une manifestation de l’amitié franco-roumaine 
 À l’occasion du passage à Paris de M. Pamfil Seicaru, président de la presse roumaine, qui dirige à Bucarest les deux grands journaux Currentul et Evénementul, M. Jean Dragu, conseiller de presse à la légation de Roumanie, a offert un thé auquel assistaient outre les représentants de la presse roumaine à Vichy et à Paris, les directeurs et rédacteurs en chef des journaux parisiens.“
„L’Œuvre“, 8 mars 1944

Mittwoch, 29. Juli 2020

Ioan Dragu in der Österreichischen Nationalbibliothek

„Direktor Jean Dragu, Pressechef des rumänischen Außenministeriums, Zeichnung von Robert Fuchs“, Porträtsammlung der Österreichischen Nationalbibliothek, Inventar-Nummer PORT_00021170_03.
Robert Fuchs, offenbar ein Nazi, hat Prominente unter anderem für die „Neue Freie Presse“, das „Neue Wiener Tagblatt“ und den „Wiener Montag“ porträtiert. Leider habe ich noch nicht herausgefunden, wann und in welcher Zeitung diese Zeichnung meines Großvaters abgedruckt worden ist.

 „Im Hotel Alcron, Prag, sind abgestiegen: (…) Pressechef Jean Dragu (…)“ 
„Wiener Salonblatt“, 31. Oktober 1937

Die Einsetzung des neuen Presse-Direktors 
Bukarest, 10. Feber 
Gestern vormittag wurde im Unterstaatssekretariat für Presse und Propaganda, der neue Pressedirektor Jon Dragu eingesetzt. Jon Dragu bekleidete dieses Amt bereits früher und steht aus dieser Zeit noch in bester Erinnerung. Der Pressedirektor Dragu hielt eine Ansprache, in welcher er ausführte, daß er sich als Beauftragter der Presse betrachte und alle Pressevertreter stets offene Türen bei ihm finden werden.“
„Banater Deutsche Zeitung“ vom 11. Februar 1939

„Vor Gafencus Reise nach Warschau 
Rumänien und Polen 
Bukarest, 1. März 
Die schon geplante Reise des rumänischen Außenministers Gafencu nach Warschau ist nun – wie amtlich mitgeteilt wird – endgültig auf den 3. März festgelegt. worden. Außenminister Gafencu, der sich drei Tage in Warschau aufhalten wird, reist in Begleitung (…) der rumänischen Presse, der unter anderem Pressedirektor Dragu (…) angehören.“ 
„Völkischer Beobachter“, 2. März 1939

Kabinett Taterescu vervollständigt
Zum Generalsekretär des Propagandaministeriums wurde Pressedirektor Dragu ernannt.“

„Völkischer Beobachter“, 1. Dezember 1939

Dienstag, 21. Juli 2020

Ioan Dragu in Arhivele Naționale ale României

Nunta principesei Ileana, la Sinaia. C. Hamangiu, Valeriu Pop, Nicolae Iorga, Munteanu-Râmnic, V. Cădere, Zamfir Brătescu, Dragu Ion, V. Vâlcovici, Ştefănescu Amza (26. Juli 1931)

Nunta principesei Ileana, la Sinaia. Al. Radian, Dragu Ion, Ştefănescu Amza (Juli 1931)

Samstag, 20. Juni 2020

Fundsachen (39): Caius Văleanu, Berlin 1941

Meine Großeltern Ion „Ionel“ und Angela „Maia“ Dragu 1941 mit meiner Mutter Rica in Berlin auf der Rückreise von Rumänien nach Vichy, Frankreich.  Neben ihnen Caius Văleanu, der erste Sekretär der rumänischen Botschaft in Berlin. (Vorname? Handelt es sich um Ion Văleanu, zuvor 1936 secretarului de legaţie de la Legaţia României de la Atena, also wie mein Großvater früher in Athen? Oder um Caius Văleanu? Oder einen anderen Văleanu?)

„Valeanu, First Secretary of the Romanian Embassy in Berlin, 1942?
First Secretary Valeanu protested the proposed deportations of the Jews from Romania. Valeanu presented to the German Foreign Ministry a paper stating that Romanians would not permit discrimination against Romanian Jews.“
[Browning, Christopher R. The Final Solution and the German Foreign Office: A Study of Referat D III of Abteilung Deutschland 1940-43. (New York: Holmes & Meier Publishers, 1978), pp. 103-104.] via Rescue in the Holocaust/ Rescue in the Holocaust by diplomats

„Memorandum of KLINGENFUSS on his discussion with the First Secretary of the Rumanian Embassy, VALEANU, concerning disagreements about the treatment of Rumanian Jews in Germany.“
Document number NG2355, The Wiener Holocaust Library

„In a July 1942 meeting in Berlin with Counselor Valeanu, Kligenfuss, a German Foreign Office official, asserted that Ion Antonescu “had agreed with Ambassador Killinger that Romanian citizens of Jewish ancestry in Germany and the occupied territories should be treated in the same fashion as German Jews.“ (sic!)
Ion Calafeteanu: „Regimul…”, p. 131/132 (via Final Report of theInternational Commission on the Holocaust in RomaniaPresented to Romanian President Ion Iliescu, November 11, 2004, Bucharest, Romania, page 82/83).

Mittwoch, 17. Juni 2020

Fundsachen (38): Campania anilor 1916-1918 (Update)

Im Grunde genommen keine Fundsache. Denn ich ahnte lange nichts davon, dass mein Großvater Ion „Ionel“ Dragu (* 5. November 1889 in Constanţa, Rumänien, † 29. Oktober 1977 in Paris, Frankreich) aka Ioan Dragu aka Ionel Drăgescu aka Jean Dragu einmal diese Bücher geschrieben hatte. Bei uns daheim existierte kein Exemplar davon. Er selbst sprach – zumindest in meiner Anwesenheit – nie davon. Und so wußte ich nur, dass er bis Kriegsende im diplomatischen Dienst und davor Journalist gewesen war. Aber an Büchern war mir nur „Guvern şi Opoziţie“, eine Sammlung politischer Porträts diverser Autoren, darunter eben auch mein Großvater, bekannt.
Bis sich vor etwa zwei Jahren der Humanitas Verlag aus Bukarest bei mir meldete. Meine Blogeinträge über den Großvater mütterlicherseits hatten sie auf meine Spur gebracht. Und so erfuhr ich von diesem dreibändigen, 1918 erschienenen Bestseller, der als Standardwerk über Rumänien und den Ersten Weltkrieg oft zitiert* wird und offenbar bis heute so interessant scheint, dass Humanitas eine gekürzte Neuauflage der drei Titel in einem Band plant:

„Campania anilor 1916-1918. Drumuri de sânge. Aspecte de ansamblu, viziuni fugare, note răsleţe şi întîmplări din război“. Coperta şi hors-text-uri de M. H. Georgescu. Bucureşti, Edit. Libr. H. Steinberg (Tip. Providenţa), 1918. (20,5 x 15). XII-258 p. + 2 pl.

„Campania anilor 1916-1918. Moartea Albă (Schiţele unui spectator şi senzaţiile unui exantematic în Moldova)“. Bucureşti, Edit. I. Brănişteanu, [1918]. (18 x 12,5). 91 p. + 1 f.
Im Bestand der Burns Library (Balcan Studies) am Boston College sowie als Microfilm an der New York Public Library.

„Campania anilor 1916-1918. Pe urmele bolşevicilor. Notele, impresiile, indiscreţiile unui ofiţer român în Basarabia“. Bucureşti, Edit. Libr. H. Steinberg, 1918. (18,5 x 13). IV-296 p.

(Bibliografische Angaben zitiert nach der Biblioteca Academiei Române

Seltsamerweise zitiert Glenn E. Torrey in „Romania in the First World War 1914-1918: An Annotated Bibliography“ zwar die politischen Porträts meines Großvaters, aber nicht seine ungleich themenbezogeneren Kriegserinnerungen: „Vignettes of Political Figures: 73. Jean Dragu, Profils parlementaires roumains (Bucharest, 1916). Brief sketches of politicians active in 1916, together with pen and ink drawings“.
  • Cosmin Borza: „The Heroines. Re-mythicization of the First World War in the Romanian Literature“, Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory 5.1 (2019): „In fact, war de-mythicizing literature is much broader in Romania than it is suggested by the five literary examples above. The disparagement of the patrioteered patterns of perception of the conflagration continued to be an almost manifest purpose both for the two of the inter-war novels that became classics, i.e. Liviu Rebreanu’s Pădurea spânzuraților (Forest of the Hanged, 1922) and Camil Petrescu’s Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Last Night of Love, First Night of War, 1930), and for a long series of writers of lower literary importance: Ioan Dragu, Moartea albă (White Death, 1918)…“  
  • Gundula Gahlen, Deniza Petrova, Oliver Stein: „Die unbekannte Front – Der Erste Weltkrieg in Rumänien“, Frankfurt/Main 2018, Seite.235 
  • Constantin Kiriţescu: „Istoria Războiului pentru înregirea României 1916-1919“, Bucureşti 1922, Seite 7: „31. Dragu I.: Pe murmele bolsevicilor; Buc. 1918“

Sonntag, 14. Juni 2020

Fundsachen (36): Pasport Regatul României pentru străinătate

Pasport Regatul României pentru străinătate, rumänischer Reisepaß meiner Großmutter mütterlicherseits, Angela „Maia“ Dragu, geborene Paleologu, Ehefrau des Diplomaten Ion „Ionel“ Dragu aka Ioan Dragu aka Jean Dragu aka Ionel Drăgescu. Ausgestellt wurde er im Februar 1947 von der Legaţia Regală in Paris, der Königlichen Gesandtschaft. Die Kommunisten waren da in Rumänien bereits längst an der Macht, aber König Mihai I. dankte erst am 30. Dezember 1947 ab und ging ins Exil.


Samstag, 14. März 2020

Fundsachen (35): Octavian Goga

O desminţire fizică a atitudinelor morale şi aptitudinelor intelectuale. Omul acesta mărunt, pe care fiecare an ce trece îl căptueşte mai bine, înţepenit ţanţoş în orgoliul personalităţii lui, n’are ceea ce se numeşte „le physique de l’emploi“: nici chip apostolic, nici figură dictatorială. Liniile onduloase ale feţii, unghiurile prea rotunzite, carnea înfloritoare clamă şi satisfacţia ca un abate rabelezian în ciuda rigidităţii trupeşti voite a omului politic iubitor de poze avantajoase, colaborează statornic la demarcarea tipului acestui meditativ instinctivo-raţionalist, acestui visător materialist înzestrat cu un nesăturat apetit de juisare.
Există la Octavian Goga o particulară asimetrie pe care o regăseşti, în grade diferite, la toţi meditativii şi care se traduce printr’o extremă desvoltare a feţii ce pare a voi să acapareze tot capul, reunind prin tălcul ei trei personalităţi distincte într’o singură fiinţă; politicianul, gănditorul, artistul.
Forţa remarcabilă a sistemului osos cranian, ghicită sub moliciunea cărnii, indică marea putere a instinctelor de conservare concentrate într’un incontestabil egoism. Partea dinapoi a capului stă ca mărturie a frecvenţii şi intensitaţii unor dorinţe care n’au nimic platonic. Fruntea nu-i lipsită de putere nici de frumuseţe. E o frunte de cugetător sub care bănueşti zbuciumul ideilor numeroase şi variate, al combinaţiilor succesive, caşi străduinţele spiritului de a face anumite operaţii politice avantajoase cu risicul diformării celor mai frumoase concepţii intelectuale. O frunte care uneşte simţul persuasiunei dialecticiene, cu spiritul de clară vedere deductivă şi de coordonare metodică.
Ochii lui Octavian Goga, caracteristica cea mai şarjată de către caricaturişti, alcătuesc dominanta feţei lui bulversate cu afluxuri sanguine quasiaplopectice. Ochi, cu pleoape obosite, cu lob prea aparent, ochi holbaţi ca ai unui brotăcel deşteptat din somnu-i încălzit la soare în marginea unei mocirle, ochi cu priviri cănd speriate parcă de viziuni chinuitoare, cănd inchizitorial fixate, inexpresiv aproape, lipsite de căldură, ca şi cum ar fi absente dela imaginile clipei. S’ar zice atunci că, spre a scăpa de unele ore deprimante ale vieţii politice în care n'a fost scutit de deziluzii şi’n care nu s'a ferit de greşeli, – viaţă in fond destul de monotonă chiar pentru cei mai favorizaţi,—se refugiază, din cănd în cănd, în lumea ideală, intimă a artistului, lume relativ himerică, dar atât de potolitoare şi de. minunat populată, pe care o poate creia, în taina sufletuluişi a minţii, au numai vigoarea talentului ci chiar uşurinţa fugară a diletantismului.
De altfel, însuşi nasu-i scurt şi corect modelat, arată în eleganta liniei, o inţelegere sensual plastică a lucrurilor artei şi literaturei, un simţ estetic rafinat şi nuanţat, aşa cum jocul nărilor, ades ostentativ umflate, acuză ardorile concentrate ale unui pasionat calculat, o înclinare spre salturi sufleteşti şi spre crize cât mai tăinuite de exasperare posacă.
Gura-i plin realistă, lacomă, întinsă ca spre a gusta necontenit plăcerile vieţii, se rotunjeşte cu voluptate atunci când voeşte să înfăţişeze idei hotărâte şi trufase într’o limbă îngrijită străbătută de imagini. E gura — arc din care porneşte cuvântul – săgeata potrivită glasului cu ton acut, cu perioade cadenţate, clare, imperioase ca chemări de trâmbiţe adeseori antrenate ca strigătul mulţimilor.
Gura aceasta avansată ar putea fi îngrijorătoare, dacă desemnul ei linear n’ar exprima, pe de altă parte, forţa sufletească a omului obişnuit să învingă le nevoe fermentaţiile sufletului inferior spre a le transforma în elemente de pasionalitate sufletească să coloreze şi să dea viaţă concepţiilor literare ale unui spirit înclinat şi la asprimea dogmatică.
Ardealul a dat unele mari onestităţi politice şi superbe vigori de luptători. Dar temperamente de oratori, — oameni politici sau simplii oameni, — nu se găsesc pe toate drumurile transilvănene. Octavian Goga e unul dintre aceştea.
Cuvântător pasionat şi personal, cumpănind totuşi cuvintele îndrăsneţe înainte de a le arunca, dovedind în unele eşiri o spontaneitate rămasă tânără, el foloseşte limbagiul şi atitudinele celor ce s’au obişnuit cândva să fie copii răsfăţaţi ai mulţimei. La tribună, cu capu=i de bébé ce poartă peceţile îmbătrânitoare ale labei gâştii la ochi, ale cutelor frunţii şi ale celor două brazde ce se adâncesc în colţurile gurii ca cicatricele unui rănit în lupta vieţii, cu nervozitatea neastâmpărului care nul poate fixa pe loc, cu elanul imperios al unor finale retorice aranjate să vină la un anumit timp, cu frază făcută de un uvrier dibaci, el reuneşte atenţiile. O ştie, şi’şi îngrijeşte efectele. Și că ţine la opinia publică o dovedesc ochi lui îngrijoraţi, cari caută să citească pe figura mulţimei, pândind aprobarea, emoţia sau vre-o revoltă individuală.
Pentru Octavian Goga, luptătorul inimos al clipelor de odinioară, — când o cauză era pierdută legalmente, era câştigată în conştiinţe. Azi, când încă se socoteşte singur unul dintre rarii privilegiaţi pe cari Destinele hilare, subit cuprinse de milă, îi trimet din când în când, să arunce raze de lumină pe sumbrul drum pe care se târăşte dureros biata noastră viaţă publică, simte sbătându-i-se necruţătoare în suflet o nepotolită poftă de dominare unită cu o îngrijorare intimă perpetuă şi bănuitoare. S’ar zice că, în jocul loviturilor nu’şi mai păstrează toafă seninătatea de suflet, nu mai rămâne cu adevarat ,omul fare şi tenace în planurile sale“, de care vorbeşte poetul: cel care a veghiat şi a supraveghiat.
Trebueşte si aibi o doză mare de îngâmfare ca să crezi în succesu-ţi neapăraţ; îţi trebuie mai multă încă spre a nu crede în el; căci aceasta înseamnă că te stimezi îndeajuns spre a nu conta pe ceilalţi. Octavian Goga e azi în starea de spirit care-i îngăduie lesne sa oscileze intre una şi cealaltă. Dispreţuitor, in fond şi in formă, al animalitaţii rusérului politic, al mulţimei detestabile pe care a flatat-o atâta vreme, al acestui veşnic Iuda care se sărută singur ca să se dea pe mâna autoritiţii fariseilor ca monstrul antic numit catoblepas care îşi devora membrele din prostie, neghicind că din propria=i falcă pornea tot raul de care gemea, — Octavian Goga, orbit atâta vreme de înălţarea sa politică, socotind totul uşor, voind să acomodeze guvernământul după chipul său, conciliându-l cu cine ştie ce vis dictat de crgoliul de care e posedat, fără a vedea, el poetul, ca eroul lui Homer, un zeu iritat care, învăluit în nor, sfarămă pe el armurazi şi, desvelind pieptul, arată locul unde trebue să fie lovit, nu poate să uite un lucru:
Trufia omului politic, oricâtă fineţă ar avea inteligenţa lui, este o armă cu atâtea tăişuri încât sfârşeşte prin a se răni ea însăşi.
ION DRAGU

Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929 (Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)

Mittwoch, 31. August 2016

Fundsachen (31): Süßer Vogel Jugend

Anfang der sechziger Jahre, wohl in Rimini.

Mit meinem Großvater Ion „Ionel“ Dragu aka Ioan Dragu aka Ionel Drăgescu aka Jean Dragu und meinem Onkel Jean „Țuți“ Dragesco auf dem Puy de Dôme.
(Von mir verdeckt möglicherweise meine Mutter Florica Popa.)

Mit meinem Großvater Ion Dragu und meinem Bruder Dinu Popa im August 1975 in Vichy.

Sonntag, 26. Juni 2016

Fundsachen (30): Alexandru Vaida-Voevod

Pentru observator e o intensă voluptate intelectuală să contemple pe uimitorul grafic al unei feţe deosebite, seria mişcărilor sufleteşti multiple şi diverse, deja trăite, care alcătuesc eul viu al fiinţei, conştiinţa ei intimă şi ritmul evolutiv al soartei ei în lume.
E în faţa lui Alexandru Vaida-Voevod contrastul aspru a două nuanţe care dau toată frumuseţea şi tot inţelesul sufletesc al personalităţii sale: claritatea pielei, negrul ochilor, împleteala de alb şi negru a părului şi mustăţilor. Tonurile acestea, cari accentuiază contrastul prin însăşi matitatea lor, fac în fizionomia luptătorului ardelean lumina şi umbra energiei inteligente. Cercetaţi amănuntele: O frunte palidă, curată, largă, o frunte plină de frumuseţe statuară, de forţă, sub a cărei concizie liniară ghiceşti puterea ambiţiei latente. Ideea dominantă sub fruntea aceasta va fi totdeauna mai puţin una de guvernământ cât una de răsvrătire, prin virtutea pasiunei care face să acţioneze această redutabilă forţă combativă.
Părul bogat şi dat pe spate e plantat puternic ca o nouă dovadă a vigoarei fizice care complectează pe cea morală. Proeminenţele arcadelor osoase mărturisesc gustul şi simţul înnăscut al euritmiei artistice în general.
Sprâncenele rigide, grele, regulat trase şi foarte apropiate de ochi, arată un caracter imperios, cu bază de mândrie concentrată, de autoritarism şi totuşi de bunătate impulsivă. Jocul acestor sprâncene spune el singur toată voinţa tăinuită a lui Al. Vaida-Voevod, o voinţă de ingeniozitate stăruitoare. Ochii de un negru nepătruns peste care pleoapele se lasă uşor spre a se ascunde mai bine expresia lor, par a închide ca o apă adâncă, fără reflecte, marile viziuni ale vremurilor de bravadă dârză şi temerară din Parlamentul maghiar. Ei ard cu o flacără lăuntrică sub geamul ochelarilor cu ramă al căror lanţ fin se prinde de ureche. Citeşti in privirea lor caldă o sinceritate şi o lealitate puţin comune.
Nasul, drept, larg uşor umflat spre vârf şi lateral, are ceva felin, ca mărturia unei ardori greu înfrânată, dar al unei ardori de ordin moral. Mustaţa grea, puternică, ca cele din basoreliefurile dace, încadrează minunat o gură voluptoasă, de desemn, precis şi regulat, deschizându-se într'un uşor rictus de diletantism lacom şi mângâietor. E gura ironică, şi poftitoare a celui care iubeşte cuvintele frumoasă şi mâncărurile fine. Bărbia rotundă domină gâtul puternic, muschiulos, cu mişcări ce arată o vigoare tinerească greu de epuizat.
Dacă trăsăturile lui au o proporţie care satisface ochiul, ansamblul persoanei lui atrage printr'o francă expresie de îndrăsneală voioasă, de vigoare fină, de autoritate inteligentă.
Alexandru Vaida-Voevod este făcut pentru public, pentru a fi văzut şi ascultat. Cugetarea sa fiind de rasă parlamentară, are fraze de mare alură, sonore, pe care le mlădiază cu gesturi rotunzite sau le sincopează cu gesturi tăetoare, sub accentuarea-i ardelenească atât de personală. Are, cum s'ar zice, darurile fizice ale elocinţii; faţa plăcută şi expresivă, căldura glasului, gestul care colorează şi fortifică vorba şi care, prin varietatea-i animată, e ca un al doilea glas.
Mare iubitor de „causeries“ fin spirituale, în care dovedeşte o memorie nesecată, surãde atunci incontinuu, ca în faţa unor femei, cu ochii închişi pe jumătate.
(De altfel, socot că are un suflet arzător epicurian şi că ar parafraza cu dragă inimă, în atmosfera aţâţătoare a unui salon, amabila reflecţie inspirată nu ştiu cărui politician de către curtenirile-i femenine: „nu există femei urâte; există numai femei ce nu ştiu să fie frumoase“).
E un colecţionar de amintiri de lucruri studiate, văzute sau trăite, în serviciul cărora pune o verbalitate povestitoare plină de vioiciune, de precizie, de flexibilitate.
Cu elocinţă adevărată şi persuasivă cu oarecare putere de seducţiune faţă de cei ce-l apropie, având uneori din acele scântei ce pot inflăcăra o adunare, cu emoţii generoase ce străbat atmosfera rărită şi sărăcită a intereselor slăbănoage şi a patimilor politice, cu un curaj sigur de el însuşi, cu o apreciabilă prezentă de spirit, cu principii ordonate legate sincer de dragostea libertăţii în ciuda unor butade oratorice revoluţionare, cu o reputaţie pură, iubitor al stilului mare şi decorum-ului social, arătând câte odată încăpăţinări bine gândite şi ades îndârjiri adânc simţite, cu iniţiativă şi dibăcie in viaţa practică. Al. Vaida-Voevod datoreşte echilibrului exact al diferitelor sale însuşiri o personalitate puţin comună. Energia-i tenace de luptător îndrăsneţ şi leal a fost admirată chiar de adversarii lui din Parlamentul maghiar de eri, dela faimosul „ţine minte“ de acum 20 de ani, la declaraţia din 18 Noembrie 1918. Mai sincer ca marea majoritate a oamenilor politici, dispreţuind meschinele ipocrizii, nu refuză nici-o explicaţie, nu se dă înapoi dela nici-o frază lămuritoare.
Raisonneur-ul acesta pasionat învăluit în mantie avantajoasă de hidalgo, care în faţa unei ameninţări, unui cuvânt vexator sau aţâţâtor, unei rezistenţe nebănuite, se cabrează. e un impenitent provocator de furtuni. Spiritu-i viu, perspicace, judecata-i dreaptă, sinceritatea-i satornică, temperamentu-i combativ, biciuesc cu o delectare aproape sadică lãncezelile şi platitudinile politicei curente.
Dumnezeu nu-i ca autorii dramatici, cari creiază rolurile pentru actori, el creiază actorii pentru roluri. Iată de ce a făcut succesiv din Al. Vaida-Voevod – medicul şi proprietarul rural – beneficiarul moral pentru cauza românească al audienţelor tainice dela arhiducele Franz-Ferdinand, negociatorul cu partidele politice din Ungaria şi fruntaşii politici din România, porte-parole al autonomiei ardelene în Parlamentul maghiar, apoi şef al celui de al doilea guvern al României întregite.
In gesturile, atitudinele şi rostirile sale din ultimii opt ani, Al. Vaida-Voevod a îndreptăţit afirmarea că există în existentele oamenilor de Stat o criză de acţiune comparabilă cu criza credinţelor la un gânditor. E ora decisivă sau, cum zic Englezii, „punctul turnant“ al vieţii. Al. Vaida-Voevod a presimţit criza. De aceea a dat cuvântului său, spre a goni obsesiunea, toată capacitatea-i de sfidare. Şi a trecut, din nou, cu mişcări fireşti, nepregătite, pe banca ministerială.
ION DRAGU

Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929 (Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)

Samstag, 21. Mai 2016

Fundsachen (29): Ion Mihalache

Pentru mulţi încă, ţăranul continuă a fi elementul rebel progresului, cel rămas asemănător rustrului Frigian care se îndeletnicea, acum 3000 de ani, să sgârie pământul cu un fier înfipt într'un băţ, cel care din religie nu înţelege decât traficul pedepsii şi păcatului, din politică nu admite decât precupeţirea votului în favoarea celui ce se ocupă de interesele-i imediate, din familie face o echipă de servitori fără plată cu complicitatea legii ce-i îngăduie să le exploateze în voie slăbiciunea, din civilizaţie alege alcoolul, –cel care respectă pe cel tare şi sdrobeşte pe cel plăpînd, se teme de bogat şi urăşte pe sărac, cel ce face din fiecare clipă a vieţii lui o crimă naivă împotriva frumosului, rustrul ce alcătuie massa corpului electoral. Alţii se mulţumesc să judece cu o asprime fugară liniştea posacă şi resemnarea greoaie a plugarilor. Sunt unii însă, intimişti ai peisagiului, vieţii, sufletului rustic cari, aşa cum iubesc glia cu o dragoste dură şi filială ca de păzitori de vite, văd în ţăran marea rezervă reîmprospătătoare a forţelor active ale naţiei.
Pentru aceştia, Ion Mihalache nu e altceva decât făranul, simplul, rusticul cetăţean adaptat vremurilor nouă. ridicat în faţa spiritului de perversă trândăvie a oraşului, predicatorul din tranşeele de acum zece ani al dogmei politice ţărăniste, ale cărui cuvinte cădeau în sufletele ostăşeşti ca neîncetate crăci, uscate sau verzi, pe o movilă de jăratec, al cărui spirit se învâlvora puternic, uneori în flăcări inalte şi clare, alteori în vârtejuri obscure de fumuri uruitoare.
Zece ani de luptă politică aprigă cad greu în cumpăna vieţii de conducător de partid postbelic. Pentru un om politic nou, zece ani pot însemna o întreagă evoluţie transformistă. Pentru ţăranul Ion Mihalache, anii aceştia au fost un prilej de învăţământ sortit să-i fixeze atitudinea. Plebeul acesta săltat brusc intr'un fotoliu ministerial a putut vedea cu ochii lui ageri, a putut judeca cu mintea lui isteaţă, că partidele au atâtea lucruri detestabile: sentimentul personal, vederea ambiţioasă, gândul egoist, ideea de sine însuşi şi de ai săi prevalând totdeauna în mijlocul marilor şi permanentelor interese ale ţării: dar că e, în fondul partidelor şi ceva respectabil, pe care trebue să-l asculţi; e credinţa în principii, fidelitatea faţă de doctrine, fermitatea în convingerile legal formate. Aceasta a îngăduit învăţătorului din Topoloveni ca, în vreme ce şlefuia ceeace se cuvenise să asimileze ca cunoştinţe, să câştige ca rutină, să fixeze ca atitudine, – nu numai să rămână purtătorul de iţari sub camaşa fluturând ca un semn de raliere, ci să păstreze, aproape in toate manifestările lui, acel neînvins „goût du terroir“ pe care îl complectează aspectu-i fizic.
Capu-i viril, cu osatură accentuată, cu coafură de plutonier-major de jandarmi, cu mustăţi de notar rural, e tipic „dela ţară“. Fruntea-i este, în indicatorul fiziognomonic socotită ca arătând ordine şi claritate în complexitate şi ca atare fiind atribuită celor ce dăinuiesc sub semnul geniului politic. Ochii banali, la prima vedere, par, în clipele de meditaţie, sceptici şi avizaţi, voalaţi ca de un soi de bunătate ce pare a fi devenit timidă, dacă nu neîncrezătoare, pentrucă a fost ades decepţionată şi jicnită, amestecând uneori ironia cu paşnica melancolie ca la toţi cei' cari, o bună bucată de vreme, au simţit spinii vieţii. Când Ion Mihalache vorbeşte la tribună însă, ochii aceştia aruncă priviri ce cad ca ghiare pe grumazii mulţimei ori sclipesc ca luciri de metal al cărui răsunet îl evocă glasul neted al oratorului. Nasu-i, cu rădăcină bine aşezată, cu creastă puternică, nu e nasul unui profitor, unui tezaurizator, ci al unui ambiţios care se simte tare şi vrea să'şi realizeze forţa, şi care, în acest scop merge drept înainte, dispreţuind meschinele făţărnicii. Bărbia, rotunzită dar osoasă, apoi gâtul solid aşezat, spun o activitate neîncetată, o putere combativă veşnic deşteaptă şi, mai mult încă, o forţă de inerţie aproape neînvinsă, putând fi opusă, la caz eventual, fie oamenilor, fie jocului potrivnic al soartei.
Muza politică, – dacă există aşa ceva, – se arată de preferinţă la fereastra unei cârciumi, în sala unei case de sfat ori pe balconul unei prefecturi. Ea e obişnuită cu idei teribil de simple şi cu cuvinte grozav de emfatice. Ion Mihalache se fereşte însă şi de locurile comune şi de sesquipedalia verba cari le exprimă; muza-i pedestră se complace în a traduce în limbagiu simplu idei subtile, supremă distincţie plebee ajunsă neputinţă aristocrată. N'are fraze încărcate, înbâcsite, în care gândul se ncurcă neavând curajul să taie firele care leagă ideea principală de o mulţime de idei secundare şi care o prelungesc astfel afară din ea însăşi. Glasu-i clar, metalic, se plimbă pe o scară de sunete foarte întinsă. La tribună e grav, dârz, lipsit de alte gesturi decât cele fireşti, dictate de zbuciumu-i sufletesc, folosind mai puţin decât s'ar crede brutalitatea ajunsă comună de când democraţia a prevalat, dar găsind cuvintele ascuţite ce sfredelesc pe adversar, necunoscând surâsul şi evitând ironia pe care asprimea atacurilor ar provoca-o prin contrast; s'ar zice că lealitatea firei sale face inutilă arma aceasta, una din cele mai redutabile arme ale tribunei. Când arta dispare, când inima vorbeşte, vâlvătaia unui elan face mai mult ca ironia. Sinceritatea de limbaj, mai ales când ea are accentele unui fin sentiment, când uneşte forţa ideii cu căldura mişcării, întrece efectele savante ale artistului în vorbe. Concis, raisonneur limpede, dispreţuind drumurile ocolite, Ion Mihalache merge drept la adversar pe care îl atacă cu fruntea.
Fermitatea de atitudine şi de alură a omului acesta de mică statură indică pe omul bine posedat de ideea lui. Viaţa sa politică are o frumoasă unitate; simţu-i drept a păstrat toată rigiditatea, toată acuitatea sa; are sentimentul viu al situaţiilor, are vederi îndrăsneţe cu groaza tuturor josniciilor. N'are lăudăroşenii dibace şi relaţii decorative, fiindcă, deşi ambiţios, e un modest. N'are fasoane insinuante, fiindcă spiritu-i robust se fereşte să se înămolească în făgaşurile sucite ale intrigii. Nu face curte nimănui, fiindcă are suficientă mândrie spre a socoti că n'are nevoe de protecţie. Politicos, extrem de cuviincios în raporturile cotidiane cu oameni politici, are clipe când pare un timid. ln fond, timiditatea e ades o manifestare a orgolului interior.
Democratului acesta fervent, patimile marei democraţii pizmaşe, îi sunt străine; poate fiindcă ştie că pasiunea politică, chiar sinceră, e totdeauna sofistă. Inteligenţa-i independentă, larg deschisă, arată un simţ realist, în acelaşi timp prudent şi îndrăsnet, de orânduire politică. Demonstrează neobosit adevăruri de bun simţ cari răstoarnă lesne raţionamentele adversare. E o însuşire ţărănească. Ca şi ţăranul muncitor şi încăpăţânat, e adânc pătruns de sentimentul dreptăţii. Nu se lasă înlănţuit de abstracţii.
Se zice că omul superior acţionează în virtutea unui instinct, că el îşi ia rezoluţiile din „partea divină a artei de a guverna“. Dacă Ion Mihalache ar dovedi la guvern însuşirile pe care le desfăşoară în opoziţie, – ceeace rar se întâmplă unui om politic – ar avea prima însuşire a omului de guvernământ: perceperea netedă a evenimentelor şi consecinţelor lor.
ION DRAGU

Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929 (Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)

Donnerstag, 5. Mai 2016

Fundsachen (28): Iuliu Maniu

Când, - graţie trecutului său bine umplut, sau activităţii sale actuale, sau însuşirilor sale particulare, sau fetişismului popular, sau pur şi simplu întâmplării, - un om se află aşezat în vederea tuturor, se poate spune că i s'a dus libertatea. Publicul prinde imediat pe cel ce e socotit sau poate e realmente „maître de l'heure“; îi lipleşte o etichetă pe spinare şi vai de el dacă încearcă vreodată să se scape de ea.
Ăşa şi cu Iuliu Maniu. Spectatorii luptelor politice l'au cerut pe scenă cu insistenţă, imediat după Unire; auditorii luptelor oratorice l'au chemat la tribună cu nerăbdare. Şi totuşi, Iuliu Maniu, temut leader minoritar în Parlamentul din Budapesta, nu s'a arătat în Parlamentul din Bucureşti, nici mare luptător de rampă, nici orator de anvergură retorică covârşitoare. Chemat adeseori să repare, cu autoritatea numelui şi persoanei sale, situaţiuni pe care nu le-a creat, Iuliu Maniu a ţinut să dovedească că e înainte de toate un om al îndârjitei legalităţi şi în acelaş timp cel mai independent dintre oameni, suferind jugul principiilor pe care şi le-a pus şi ridicând sus capul în chestiile de persoane. Mai convins decât entuziast, mai mândru de aprobarea constiinţei sale decât de omagiile mulţimei, înzestrat cu forţa aceea rară de voinţă şi de perseverenţă care nu se vede decât la oamenii de Stat, duşman de moarte a tot ce seamănă a dezordine şi capabil mai de grabă să se arunce în despotismul pe care nu-l iubeşte, el democratul, decât ar suferi anarhia pe care o urăşte, având resursele calmului care te face tare, dispreţului care te face să ignorezi, tenacităţii care te face să reuşeşti, Iuliu Maniu înfăţişează o oratorie parlamentară potrivită mijloacelor sale de manifestare politică.
E oratorul moderaţiei nuanţate şi persuasive, înfrânat şi personal. Inamicele sale fruntaşe sunt exagerarea şi precipitarea. Având grija gestului, vorbei, ţinutei tot atât de mult cât a fondului de raţiune bine cumpănită, vorbeşte mai puţin din entuziasmul inimei cât din convingerea capului.
Nerăbdarea nervozităţii pe care o descarcă în cabinetul prezidenţial, prin plimbări neastâmpărate între cei patru pereţi, devine la tribună o înţepeneală aparte. Cruţă gestul mâinii în favoarea expresivei mimice a feţii. Monotonizează debitul constant şi abundent până la a se repeta, al retoricei sale. Îi lipsesc notele convulsive şi arzătoare, dar are demnitatea de ţinută şi claritatea de expunere care dau puterea de a convinge. Elocinţa sa de om înfrânat în mijlocul dezlănţuirilor pătimaşe, izvorăşte din viziunea limpede a împrejurărilor şi evenimentelor cu raporturile lor mutuale şi înlănţuirile lor logice.
Iuliu Maniu nu-i un mare orator: e însă un vorbitor de rasă parlamentară. Fără a avea vre'o strălucire deosebită veşnic îngrijită şi cuprinsă in tonurile aceloraşi cugetate expresii, vorba sa se ridică uneori până la solemnitate. Glasul său, care este prea slab pentru forum chiar când îşi ridică diapazonul, comandă totuşi tăcerea şi impune atenţia. Fie că vorbeşte în faţa partizanilor săi, fie în prezenţa unei grupări potrivnice, el foloseşte aceleaşi mijloace oratorice, fără a căuta variaţia efectului, ca o
armă cu două tăişuri care poate servi oricum. Puţini oratori sunt atât de egali cu ei înşişi în diferitele faze al manifestării lor retorice.
Iuliu Maniu face totdeauna o rezervă, din convingerea că rezerva are particularitatea de a mări încrederea. Oare înţeleptul nu e cel ce rezervă anumite lucruri pentru forul său interior şi le ascunde cu grijă aşa cum o soră de caritate sau o călugăriţă îşi ascunde părul? Sunt cu atât mai în largul meu ca să scriu aceasta, cu cât, dacă gândul meu, absolut independent, şi-ar căuta deodată un maestru în politică, s'ar duce să-l ia la şcoala lui Iuliu Maniu.
„Călugăr deghizat în laic“ zicea cineva odată, urmărind cu privirea pe cel care e azi simbolul spiritului protestator al Ardealului. Da, călugăr prin viaţa-i sobră, lipsită de patimi, ascetică aproape, o viaţă de om sărac şi cinstit cum nu e al doilea între fruntaşii politici de azi. Pasiunea vieţii sale a fost să fie o inimă curată şi un spirit onest, cu riscul de a fi învins de epoca noastră extremă, epocă apăsătoare şi rea în care onoarea e poate să fii învins de ea.
Când priveşti ochii lui spălăciţi şi reci, – asemenea celor ai berbecilor de porţelan dela palatul Dolma-Bagcè, – ghiceşti parcă inima-i viguros călită, care nu cunoaşte molaticele reverii, o inimă prea mândră spre a simţi frigul nedreptăţilor politice. El n'are partea tragică a vieţii personalităţilor predestinate. La el nu e luptă între fantezie şi instinct, între utopia personală şi misiunea sa. El nu se înfurie împotriva înţelepciunei care rezistă şi nu se precipită în aventuri ce antrenează greşeli. Bunul simţ îl domină, tenacitatea răbdătoare şi neobosită îl menţine.
In zbuciumul politic de azi, Iuliu Maniu stă pe un mal ridicat de pe care agită un felinar de luare aminte către cei ce plutesc pe vasul Statului ca să le arate drumul spre port, urmărind cu privirea şi glasul nava purtătoare de soarte care alunecă deasupra apelor mari. E omul care, dacă ar înceta să apese pe ordinea de azi, un torent spumegănd s'ar precipita asupra rânduirilor de Stat. Maniu e ultima piatră a digului cuminţeniei şi legalităţii. Aşi striga: .„Caveant Consules!" dacă consulii n'ar avea şi ei destul de făcut ca să se ţină pe picioare.
Dacă au fost suflete mai arzătoare, guri mai elocvente, existenţe mai largi, glasuri mai puternice, ca sufletul, mintea, viaţa şi glasul lui Iuliu Maniu, nici o inimă n'a ars de o mai sinceră dragoste pentru ţară şi mai ales pentru popor, nici un glas n'a tradus gânduri mai oneste, mai drepte, mai depărtate de meschinăriile politicei cu un limbaj mai cumpănit.
Chiar înfrânt, doborît, reîntors la Ardealul său, unde ţăranul găseşte o mângâere şi o încurajare în simplul gest de a-i atinge mâna sau haina, Iuliu Maniu ar rămâne luminat de trecutul lui în care pot fi şovăeli trecătoare sau greşeli nobile, dar în care totul e curat.
ION DRAGU

Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929
(Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)

Montag, 6. April 2015

Fundsachen (24): Eugène Ionesco 1942 in Vichy

1942 hat der Schriftsteller Eugène Ionesco als Presse- und Kulturattaché für meinen Großvater Ion Dragu aka Ioan Dragu aka Ionel Drăgescu aka Jean Dragu an der Königlich Rumänischen Botschaft in Vichy gearbeitet. Das sind zwei diplomatische Schreiben im Zusammenhang mit dessen Arbeit.
Später habe ich Ionesco persönlich kennengelernt, als ich 1984 in meinem Popa-Verlag sein Frühwerk „Das groteske und tragische Leben des Victor Hugo“ auf deutsch veröffentlichte.

Update: Ana-Maria Stan in der „Transylvanian Review“, Vol. XIV, N° 4, Winter 2005, über „Survie, création, devoir patriotique, collaboration? Le cas d'Eugène Ionesco à Vichy“: „Dans la dernière partie de sa mission, Eugène Ionesco renonça partiellement à ses démarches exclusivement culturelles pour se consacrer à un autre type de projet (…) l'intention de créer une chambre de commerce franco-roumaine {…) Dans les circonstances complexes des premiers mois de 1944 la réalisation de l'initiative des personnalités de Marseille était malheureusement impossible. L'idée était, tout de même, attrayante et Eugène Ionesco ne tarda pas à la communiquer à son chef direct, Ion Dragu, et par la suite même au ministre Dinu Hiott.“