Pentru observator e o intensă voluptate intelectuală să contemple pe uimitorul grafic
al unei feţe deosebite, seria mişcărilor sufleteşti multiple şi diverse, deja trăite, care alcătuesc
eul viu al fiinţei, conştiinţa ei intimă şi ritmul evolutiv al soartei ei în lume.
E în faţa lui Alexandru Vaida-Voevod contrastul aspru a două nuanţe care dau toată
frumuseţea şi tot inţelesul sufletesc al personalităţii sale: claritatea pielei, negrul ochilor,
împleteala de alb şi negru a părului şi mustăţilor. Tonurile acestea, cari accentuiază contrastul
prin însăşi matitatea lor, fac în fizionomia luptătorului ardelean lumina şi umbra energiei
inteligente. Cercetaţi amănuntele: O frunte palidă, curată, largă, o frunte plină de frumuseţe statuară, de forţă, sub a cărei concizie liniară ghiceşti puterea ambiţiei latente. Ideea dominantă
sub fruntea aceasta va fi totdeauna mai puţin una de guvernământ cât una de răsvrătire,
prin virtutea pasiunei care face să acţioneze această redutabilă forţă combativă.
Părul bogat şi dat pe spate e plantat puternic ca o nouă dovadă a vigoarei fizice care
complectează pe cea morală. Proeminenţele arcadelor osoase mărturisesc gustul şi simţul
înnăscut al euritmiei artistice în general.
Sprâncenele rigide, grele, regulat trase şi foarte apropiate de ochi, arată un caracter
imperios, cu bază de mândrie concentrată, de autoritarism şi totuşi de bunătate impulsivă.
Jocul acestor sprâncene spune el singur toată voinţa tăinuită a lui Al. Vaida-Voevod, o
voinţă de ingeniozitate stăruitoare. Ochii de un negru nepătruns peste care pleoapele se lasă uşor spre a se ascunde mai bine expresia lor, par a închide ca o apă adâncă, fără
reflecte, marile viziuni ale vremurilor de bravadă dârză şi temerară din Parlamentul maghiar.
Ei ard cu o flacără lăuntrică sub geamul ochelarilor cu ramă al căror lanţ fin se prinde de
ureche. Citeşti in privirea lor caldă o sinceritate şi o lealitate puţin comune.
Nasul, drept, larg uşor umflat spre vârf şi lateral, are ceva felin, ca mărturia unei ardori greu înfrânată, dar al unei ardori de ordin moral. Mustaţa grea, puternică, ca cele
din basoreliefurile dace, încadrează minunat o gură voluptoasă, de desemn, precis şi regulat,
deschizându-se într'un uşor rictus de diletantism lacom şi mângâietor. E gura ironică, şi
poftitoare a celui care iubeşte cuvintele frumoasă şi mâncărurile fine. Bărbia rotundă domină
gâtul puternic, muschiulos, cu mişcări ce arată o vigoare tinerească greu de epuizat.
Dacă trăsăturile lui au o proporţie care satisface ochiul, ansamblul persoanei lui atrage
printr'o francă expresie de îndrăsneală voioasă, de vigoare fină, de autoritate inteligentă.
Alexandru Vaida-Voevod este făcut pentru public, pentru a fi văzut şi ascultat.
Cugetarea sa fiind de rasă parlamentară, are fraze de mare alură, sonore, pe care le mlădiază
cu gesturi rotunzite sau le sincopează cu gesturi tăetoare, sub accentuarea-i ardelenească
atât de personală. Are, cum s'ar zice, darurile fizice ale elocinţii; faţa plăcută şi expresivă,
căldura glasului, gestul care colorează şi fortifică vorba şi care, prin varietatea-i animată, e ca un al doilea glas.
Mare iubitor de „causeries“ fin spirituale, în care dovedeşte o memorie nesecată,
surãde atunci incontinuu, ca în faţa unor femei, cu ochii închişi pe jumătate.
(De altfel, socot că are un suflet arzător epicurian şi că ar parafraza cu dragă inimă, în atmosfera aţâţătoare a unui salon, amabila reflecţie inspirată nu ştiu cărui politician de
către curtenirile-i femenine: „nu există femei urâte; există numai femei ce nu ştiu să fie
frumoase“).
E un colecţionar de amintiri de lucruri studiate, văzute sau trăite, în serviciul cărora
pune o verbalitate povestitoare plină de vioiciune, de precizie, de flexibilitate.
Cu elocinţă adevărată şi persuasivă cu oarecare putere de seducţiune faţă de cei ce-l
apropie, având uneori din acele scântei ce pot inflăcăra o adunare, cu emoţii generoase ce
străbat atmosfera rărită şi sărăcită a intereselor slăbănoage şi a patimilor politice, cu un curaj
sigur de el însuşi, cu o apreciabilă prezentă de spirit, cu principii ordonate legate sincer
de dragostea libertăţii în ciuda unor butade oratorice revoluţionare, cu o reputaţie pură,
iubitor al stilului mare şi decorum-ului social, arătând câte odată încăpăţinări bine gândite
şi ades îndârjiri adânc simţite, cu iniţiativă şi dibăcie in viaţa practică. Al. Vaida-Voevod
datoreşte echilibrului exact al diferitelor sale însuşiri o personalitate puţin comună. Energia-i
tenace de luptător îndrăsneţ şi leal a fost admirată chiar de adversarii lui din Parlamentul
maghiar de eri, dela faimosul „ţine minte“ de acum 20 de ani, la declaraţia din 18 Noembrie
1918. Mai sincer ca marea majoritate a oamenilor politici, dispreţuind meschinele ipocrizii,
nu refuză nici-o explicaţie, nu se dă înapoi dela nici-o frază lămuritoare.
Raisonneur-ul acesta pasionat învăluit în mantie avantajoasă de hidalgo, care în faţa
unei ameninţări, unui cuvânt vexator sau aţâţâtor, unei rezistenţe nebănuite, se cabrează.
e un impenitent provocator de furtuni. Spiritu-i viu, perspicace, judecata-i dreaptă, sinceritatea-i
satornică, temperamentu-i combativ, biciuesc cu o delectare aproape sadică lãncezelile şi
platitudinile politicei curente.
Dumnezeu nu-i ca autorii dramatici, cari creiază rolurile pentru actori, el creiază actorii
pentru roluri. Iată de ce a făcut succesiv din Al. Vaida-Voevod – medicul şi proprietarul
rural – beneficiarul moral pentru cauza românească al audienţelor tainice dela arhiducele
Franz-Ferdinand, negociatorul cu partidele politice din Ungaria şi fruntaşii politici din
România, porte-parole al autonomiei ardelene în Parlamentul maghiar, apoi şef al celui de
al doilea guvern al României întregite.
In gesturile, atitudinele şi rostirile sale din ultimii opt ani, Al. Vaida-Voevod a
îndreptăţit afirmarea că există în existentele oamenilor de Stat o criză de acţiune comparabilă cu
criza credinţelor la un gânditor. E ora decisivă sau, cum zic Englezii, „punctul turnant“ al
vieţii. Al. Vaida-Voevod a presimţit criza. De aceea a dat cuvântului său, spre a goni
obsesiunea, toată capacitatea-i de sfidare. Şi a trecut, din nou, cu mişcări fireşti, nepregătite, pe banca ministerială.
ION DRAGU
Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929
(Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)
