O desminţire fizică a atitudinelor morale şi aptitudinelor intelectuale. Omul acesta
mărunt, pe care fiecare an ce trece îl căptueşte mai bine, înţepenit ţanţoş în orgoliul
personalităţii lui, n’are ceea ce se numeşte „le physique de l’emploi“: nici chip apostolic,
nici figură dictatorială. Liniile onduloase ale feţii, unghiurile prea rotunzite, carnea înfloritoare clamă şi satisfacţia ca un abate rabelezian în ciuda rigidităţii trupeşti voite a
omului politic iubitor de poze avantajoase, colaborează statornic la demarcarea tipului acestui
meditativ instinctivo-raţionalist, acestui visător materialist înzestrat cu un nesăturat apetit
de juisare.
Există la Octavian Goga o particulară asimetrie pe care o regăseşti, în grade diferite,
la toţi meditativii şi care se traduce printr’o extremă desvoltare a feţii ce pare a voi să acapareze tot capul, reunind prin tălcul ei trei personalităţi distincte într’o singură fiinţă;
politicianul, gănditorul, artistul.
Forţa remarcabilă a sistemului osos cranian, ghicită sub moliciunea cărnii, indică marea
putere a instinctelor de conservare concentrate într’un incontestabil egoism. Partea dinapoi
a capului stă ca mărturie a frecvenţii şi intensitaţii unor dorinţe care n’au nimic platonic.
Fruntea nu-i lipsită de putere nici de frumuseţe. E o frunte de cugetător sub care bănueşti
zbuciumul ideilor numeroase şi variate, al combinaţiilor succesive, caşi străduinţele spiritului
de a face anumite operaţii politice avantajoase cu risicul diformării celor mai frumoase
concepţii intelectuale. O frunte care uneşte simţul persuasiunei dialecticiene, cu spiritul de
clară vedere deductivă şi de coordonare metodică.
Ochii lui Octavian Goga, caracteristica cea mai şarjată de către caricaturişti, alcătuesc
dominanta feţei lui bulversate cu afluxuri sanguine quasiaplopectice. Ochi, cu pleoape obosite,
cu lob prea aparent, ochi holbaţi ca ai unui brotăcel deşteptat din somnu-i încălzit la soare în marginea unei mocirle, ochi cu priviri cănd speriate parcă de viziuni chinuitoare, cănd
inchizitorial fixate, inexpresiv aproape, lipsite de căldură, ca şi cum ar fi absente dela imaginile clipei. S’ar zice atunci că, spre a scăpa de unele ore deprimante ale vieţii politice în
care n'a fost scutit de deziluzii şi’n care nu s'a ferit de greşeli, – viaţă in fond destul de
monotonă chiar pentru cei mai favorizaţi,—se refugiază, din cănd în cănd, în lumea ideală,
intimă a artistului, lume relativ himerică, dar atât de potolitoare şi de. minunat populată,
pe care o poate creia, în taina sufletuluişi a minţii, au numai vigoarea talentului ci chiar
uşurinţa fugară a diletantismului.
De altfel, însuşi nasu-i scurt şi corect modelat, arată în eleganta liniei, o inţelegere
sensual plastică a lucrurilor artei şi literaturei, un simţ estetic rafinat şi nuanţat, aşa cum
jocul nărilor, ades ostentativ umflate, acuză ardorile concentrate ale unui pasionat calculat,
o înclinare spre salturi sufleteşti şi spre crize cât mai tăinuite de exasperare posacă.
Gura-i plin realistă, lacomă, întinsă ca spre a gusta necontenit plăcerile vieţii, se rotunjeşte cu voluptate atunci când voeşte să înfăţişeze idei hotărâte şi trufase într’o limbă
îngrijită străbătută de imagini. E gura — arc din care porneşte cuvântul – săgeata potrivită
glasului cu ton acut, cu perioade cadenţate, clare, imperioase ca chemări de trâmbiţe adeseori
antrenate ca strigătul mulţimilor.
Gura aceasta avansată ar putea fi îngrijorătoare, dacă desemnul ei linear n’ar exprima,
pe de altă parte, forţa sufletească a omului obişnuit să învingă le nevoe fermentaţiile sufletului inferior spre a le transforma în elemente de pasionalitate sufletească să coloreze şi să dea viaţă concepţiilor literare ale unui spirit înclinat şi la asprimea dogmatică.
Ardealul a dat unele mari onestităţi politice şi superbe vigori de luptători. Dar temperamente de oratori, — oameni politici sau simplii oameni, — nu se găsesc pe toate drumurile transilvănene. Octavian Goga e unul dintre aceştea.
Cuvântător pasionat şi personal, cumpănind totuşi cuvintele îndrăsneţe înainte de a
le arunca, dovedind în unele eşiri o spontaneitate rămasă tânără, el foloseşte limbagiul şi
atitudinele celor ce s’au obişnuit cândva să fie copii răsfăţaţi ai mulţimei. La tribună, cu
capu=i de bébé ce poartă peceţile îmbătrânitoare ale labei gâştii la ochi, ale cutelor frunţii
şi ale celor două brazde ce se adâncesc în colţurile gurii ca cicatricele unui rănit în lupta
vieţii, cu nervozitatea neastâmpărului care nul poate fixa pe loc, cu elanul imperios al unor
finale retorice aranjate să vină la un anumit timp, cu frază făcută de un uvrier dibaci, el
reuneşte atenţiile. O ştie, şi’şi îngrijeşte efectele. Și că ţine la opinia publică o dovedesc
ochi lui îngrijoraţi, cari caută să citească pe figura mulţimei, pândind aprobarea, emoţia sau
vre-o revoltă individuală.
Pentru Octavian Goga, luptătorul inimos al clipelor de odinioară, — când o cauză era
pierdută legalmente, era câştigată în conştiinţe. Azi, când încă se socoteşte singur unul
dintre rarii privilegiaţi pe cari Destinele hilare, subit cuprinse de milă, îi trimet din când
în când, să arunce raze de lumină pe sumbrul drum pe care se târăşte dureros biata noastră
viaţă publică, simte sbătându-i-se necruţătoare în suflet o nepotolită poftă de dominare
unită cu o îngrijorare intimă perpetuă şi bănuitoare. S’ar zice că, în jocul loviturilor nu’şi
mai păstrează toafă seninătatea de suflet, nu mai rămâne cu adevarat ,omul fare şi tenace
în planurile sale“, de care vorbeşte poetul: cel care a veghiat şi a supraveghiat.
Trebueşte si aibi o doză mare de îngâmfare ca să crezi în succesu-ţi neapăraţ; îţi
trebuie mai multă încă spre a nu crede în el; căci aceasta înseamnă că te stimezi îndeajuns
spre a nu conta pe ceilalţi. Octavian Goga e azi în starea de spirit care-i îngăduie lesne
sa oscileze intre una şi cealaltă. Dispreţuitor, in fond şi in formă, al animalitaţii rusérului
politic, al mulţimei detestabile pe care a flatat-o atâta vreme, al acestui veşnic Iuda care se
sărută singur ca să se dea pe mâna autoritiţii fariseilor ca monstrul antic numit catoblepas
care îşi devora membrele din prostie, neghicind că din propria=i falcă pornea tot raul de
care gemea, — Octavian Goga, orbit atâta vreme de înălţarea sa politică, socotind totul
uşor, voind să acomodeze guvernământul după chipul său, conciliându-l cu cine ştie ce vis
dictat de crgoliul de care e posedat, fără a vedea, el poetul, ca eroul lui Homer, un zeu
iritat care, învăluit în nor, sfarămă pe el armurazi şi, desvelind pieptul, arată locul unde
trebue să fie lovit, nu poate să uite un lucru:
Trufia omului politic, oricâtă fineţă ar avea inteligenţa lui, este o armă cu atâtea
tăişuri încât sfârşeşte prin a se răni ea însăşi.
ION DRAGU
Dralese: „Guvern şi Opoziţie“, Tiparul Institutului de Arte Grafice Ramuri, Craiova 1929
(Autori: P. Andrei, T. Arghezi, Scarlat Calimaky, Micaela Catargi, Clarnet, Ion Clopoţel, A. Craioveanu, Sergiu Dan, Ion Dragu, Ion Frânciu, G. Hârsu, Const. Ioan, Nicu Iovipale, Ionel Jianu, J. Paleologu, A. Panijel, Leonard Paukerow, I. Peltz, M. Ralea, Ion Sân-Giorgiu, Teod. Sarronius, N. N. Şerbănescu, I. Sigefre, V. Stoica, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Titeanu, Ion Totu, Tib. Vornic)
